Recuperarea istoriei la feminin este o tendință constantă a culturii scrise contemporane, iar în cadrul acestei tendințe un loc aparte îl ocupă reinterpretarea la feminin a mitologiei grecești. Miturile Greciei antice continuă să fascineze noi generații de cititori, iar cărțile care au ca subiect jumătatea feminină a istoriei și mitologiei (și pornind de la care se poate broda la nesfârșit, având în vedere sărăcia surselor documentare) au un deosebit succes.
Fie că este vorba de ficțiune, fie de nonficțiune, eroine celebre ale miturilor grecești sunt recuperate de scriitoare contemporane (mai ales scriitoare, ceea ce nu e chiar de mirare). Briseis, Circe, Clitemnestra, Electra, Ariadna, Penelopa, Pandora, Medusa, Casandra, Andromaca, Hecuba ș.a. toate își găsesc vocea în narațiuni contemporane menite să recupereze „cealaltă poveste”, cea feminină. Dincolo de această recuperare, ce mi se pare notabil în aceste cărți este mai cu seamă felul în care recreează contexte și atmosfere istorice (scene cotidiene, scene de război, mirosuri&măncăruri, scene de dragoste, detalii de viață pur și simplu).
Cele mai recente două astfel de romane pe care le-am citit au avut în centru figura Clitemnestrei, soția „marelui” Agamemnon, cel care a sacrificat-o pe fiica lor, Ifigenia, pe altarul unui război stupid (ca toate războaiele, de altfel), crimă pe care ea nu i-a iertat-o niciodată. Este vorba despre Clitemnestra, de Constanza Casati (trad. Laura Karsch), și Casa numelor, de Colm Tóibín (trad. Mihnea Gafița), ambele apărute în traducere română anul trecut.
Le-am citit unul după celălalt, ceea ce a fost un exercițiu interesant pentru că am putut compara ușor diferențele și asemănările dintre ele și felul în care fiecare scriitor a ales să dezvolte anumite detalii, evenimente, personaje, intrigi, relații etc (plus scriiturile diferite, evident). În timp ce romanul Constanzei Casati este o poveste ușor de citit care mizează pe redescoperirea umanității din spatele figurilor încremenite în legende străvechi (moartea Ifigeniei și felul în care Clitemnestra reacționează la această crimă este de-a dreptul cutremurător), Colm Tóibín mizează mai degrabă pe o narațiune solemnă, mai apropiată de tonul și stilul legendelor antice. De asemenea, Tóibín nu se limitează doar la Clitemnestra, romanul său fiind alcătuit din trei perspective diferite, a Clitemnestrei, a Electrei și a lui Oreste, ceea ce oferă o perspectivă și o înțelegere mai largă asupra poveștii casei lui Atreu.
Tot două povești care se completează (și tot citite anul trecut, la apariția traducerilor românești) sunt și O mie de corăbii, de Natalie Haynes (trad. Ioana Filat) și Femeile din Troia, de Pat Barker (trad. Genoveva Cerchez).
Ambele se ocupă în principal de războiul troian, deși prima nu se limitează doar la acesta, ci avansează în istoria mitologiei grecești (cea de dinainte și cea de după război), iar cea de-a doua oferă atât perspectiva feminină a lui Briseis, cât și alte două perspective masculine, una aparținându-i lui Pyrrhus, fiul adolescent al lui Ahile, și cealaltă lui Calchas, marele preot al aheilor. Ca și în cazul celor două romane de mai sus și pe acestea le-am citit unul după celălalt, un alt exercițiu de lectură interesant. Femeile din Troia își plasează acțiunea tot în tabăra aheilor, ca și precedentul roman mitologic al autoarei, Tăcerea femeilor (trad. Laura Karsch), având în comun cu acesta figura sclavei Briseis, cea care a schimbat cursul războiului iscând o ceartă între Ahile și Agamemnon și, indirect, moartea lui Patrocle. Pe lângă Briseis, și după cum spune și titlul romanului, acum scena este ocupată de femeile din Troia, Hecuba, Casandra, Andromaca ș.a., cele care au scăpat cu viață din măcel, dar doar pentru a fi luate ca pradă și trofeu de război.
De la figurile acestor femei pornește și O mie de corăbii, însă oferă, de asemenea, și o perspectivă mai amplă asupra evenimentelor prin recuperarea legendelor vechi, dar și prin faptul că urmărește aceste figuri feminine în casele și palatele cuceritorilor care le-au luat ca pradă de război. Din acest punct de vedere, acest al doilea roman poate fi văzut și ca un fel de mini-introducere în mitologia greacă. De fapt, dacă urmărim cărțile sale din ultimii ani, Natalie Haynes pare a se fi specializat într-un fel pe recuperarea mitologiei grecești, mai cu seamă a celei feminine, dar nu numai. După un volum de nonficțiune apărut în 2010, Ghidul antic al vieții moderne (trad. rom. Mihai Moroiu, 2018), în 2017 i-a apărut primul roman ce reinterpretează mitologia greacă, The Children of Jocasta, o repovestire ce are în centru mitul lui Oedip și al Antigonei, urmat în 2019, de O mie de corăbii. A continuat apoi cu Pandora's Jar: Women in the Greek Myths (2020), o antologie ce recuperează numeroase figuri ale mitologiei grecești (Pandora, Iocasta, Elena, Meduza, amazoanele, Clitemnestra, Euridice, Fedra, Medeea, Penelopa), Stone Blind (2022), un roman ce aduce în prim-plan figura emblematică a Meduzei, și, cea mai recentă apariție, Divine Might. Goddesses in Greek Myth (2023), o altă antologie ce o continuă pe cea din 2020 recuperând și alte figuri feminine (Muzele, Hera, Afrodita, Artemis, Demeter, Hestia, Atena, Furiile). Natalie Haynes este, de asemenea, și realizatoare unei serii de emisiuni radio, Natalie Haynes Stands Up for the Classics, care îi completează cărțile tipărite.
O altă autoare emblematică pentru ficțiunile care recuperează mitologia greacă este Madeleine Miller. Primul său roman a fost Cântul lui Ahile care, pe lângă figura marelui erou, ne-o aduce în prim-plan și pe (acum celebra sclavă) Briseis. Romanul are două ediții în română, prima apărută la Polirom în 2013, trad. Ioana Filat, și a doua publicată în 2023 la Paladin, trad. Ioana Filat și Mihai-Dan Pavelescu, și a fost urmat în 2018 de Circe (trad. rom. Ioana Filat), poveste care o are ca protagonistă pe celebra vrăjitoare-nimfă ce-l ține captiv pe insula sa pe marele și înțeleptul Ulise. Ca scriitură și poveste, Circe a fost printre preferatele mele, mi-a plăcut tonul jucăuș al romanului și auto-ironia protagonistei, felul (ușor derizoriu) în care au fost portretizați zeii olimpieni și, nu în ultimul rând, evoluția lui Circe însăși. În 2022, i-a mai apărut în volum și povestirea Galatea, care spune povestea sculptorului Pygmalion din perspectiva celebrei sale creații, Galateea, iar autoarea a anunțat acum ceva vreme că lucrează la un roman despre Persefona, soția infamului Hades, zeul Infernului.
Cu auto-ironie ne seduce și Penelopiada lui Margaret Atwood (mini-roman ce face parte dintr-o serie de repovestiri începută în 2005, „Canongate Myth” și publicată la noi mai întâi la Corint și acum recuperată de Nemira) și în care am descoperit pentru prima oară cu mare plăcere „cealaltă jumătate” a poveștilor și miturilor grecești, cea nespusă în „Legendele Olimpului”, cea feminină. Ironia Penelopei este ironia mușcătoare și amuzată a lui Margaret Atwood, ceea ce o face de două ori mai delicioasă, iar povestea soției credincioase rămasă să-și aștepte soțul timp de 20 de ani revelează mai mult decât o cuvertură brodată și deșirată la nesfârșit.
Și, tot legat de Odiseea și Ulise (sau Odiseu, dacă preferați), am citit acum câțiva ani romanul Odiseea povestită de Penelopa, Circe, Calypso și celelalte, Marilù Oliva, care-și propune să facă un fel de epopee complementară la cea a lui Homer din perspectivele feminine care gravitează în jurul ei. Este o poveste cumințică, clasică, fără ceva special, ca un fel de repovestire pentru copii și care mi s-a părut că doar „inventariază” perspectivele feminine din jurul lui Ulise.
De asemenea, mai menționez și romanele lui Jennifer Saint, Ariadna, Electra și Atalanta (toate trei apărute la Editura Litera în traducerea Irinei-Marina Borțoi, primul în 2022, al doilea în 2023, iar cel de-al treilea la începutul acestui an) pe care încă nu le-am citit, dar urmează s-o fac (am început Electra audiobook, dar tot mi-e greu să mă concentrez să ascult ficțiune în căști, momentan mă descurc mai bine cu nonficțiune organizată pe capitole, mai ales istorie sau cultură generală).
Dincolo de romane, aceste perspective feminine sunt recuperate și în volume de nonficțiune, cel mai recent apărut în limba română fiind Miturile grecești. Repovestire din perspectivă feminină, de Charlotte Higgins (trad. Andreea Călin) care recuperează poveștile a opt eroine (Atena, Alcitoe, Filomela, Arahne, Andromaca, Elena, Circe, Penelopa). Pe lângă aceste povești, cartea are parte și de o Introducere în care autoarea pune în context atât miturile grecești și fascinația pe care continuă s-o aibă asupra noastă, cât și receptarea lor. De exemplu, însuși conceptul de „erou” este diferit acum față de ceea ce desemna în Grecia Antică: azi, eroul este un salvator, însă eroul grec era „un personaj extrem și tulburător, înrudit îndeaproape cu zeii”. Ahile, de exemplu, după standardele de azi e mai degrabă criminal de război decât erou.
Și, în aceeași idee, dar pentru cititori și cititoare mai mici, am descoperit volumul Tales of Brave and Brilliant Girls from the Greek Myths, repovestite de Susanna Davidson și Rosie Dickins (care a avut anul trecut și o ediție în limba română, cu titlul Povești despre perseverență și curaj din mitologia greacă, tradusă de Laura Frunză, dar care, din păcate s-a epuizat foarte repede). Este o ediție cu ilustrații frumoase și, mai ales, frumoase detalii figurative (de exemplu, chenarele care încadrează Cuprinsul și titlurile capitolelor sunt superbissime), menite să atragă nu doar prin poveste și text, ci și prin prezentarea grafică. Eroinele pe care le prezintă sunt Gaia, Demetra și Persefona, Psyche, Daphne, Circe, Penelopa, Artemis, Atalanta, Atena.
Complementar acestor cărți, care se concentrează pe perspectiva feminină, sunt disponibile numeroase alte volume ce recuperează mitologia greacă, de la repovestirile lui Stephen Fry (Mythos, Eroii, Troia), la cele două volume minunat ilustrate Mitologie. Povești nemuritoare despre zei și eroi, de Edith Hamilton, și Mitologia clasică de la A la Z. O enciclopedie a zeilor și zeițelor, eroilor și eroinelor, nimfelor, spiritelor, monștrilor și locurilor, de Annette Giesecke, sau volumul fundamental Miturile Greciei Antice, de Robert Graves.
Pentru cine dorește să înceapă de la „origini”, o poate face cu cele două volume ale lui Alexandru Mitru care au fost fundamentale în copilăria multora dintre noi, și recent au fost reeditate, Legendele Olimpului. Zeii și Legendele Olimpului. Eroii, sau, și mai bine, cu cele două epopei atribuite lui Homer și care au ediții de colecție la Editura Humanitas, Iliada și Odysseia (în traducerea nouă a lui Dan Slușanschi) sau ediții grafice la Humanitas Junior pentru tinerii cititori: Iliada. Roman grafic și Odiseea. Roman grafic, ambele semnate de Gareth Hinds (trad. Andrei Pogăciaș).
Dacă ați ajuns aici și ați epuizat lista volumelor de popularizare, închei enumerarea cu două volume de referință, Cartea poveștilor, legendelor și miturilor greco-romane, de William Hansen (Humanitas, 2022, trad. Anca Bărbulescu) și Nunta lui Cadmus și a Harmoniei, volumul marelui clasicist italian Roberto Calasso (Ed. Litera, 2022, trad. Petru Iamandi).
Îmi tot propusesem de ceva vreme să fac o listă cu reinterpretări ale mitologiei grecești, un subiect de care eu sunt atrasă; sper că mai sunt și alți pasionați cărora să le fie de folos acest articol. Ce-mi place cel mai mult la aceste cărți, dincolo de reîntoarcerea într-un spațiu mitologic legat de copilărie (și a noastră, dar și a culturii), este faptul că sunt povești care ne vorbesc despre un univers diferit de simțire și gândire, dar care se dovedesc a fi și etern actuale (încă). Iar clasamentele recente din industria editorială arată că ficțiunea istorică și mitologică este în continuare în ascensiune, așa că vom mai avea parte, cu siguranță, și de alte astfel de reinterpretări din tot felul de perspective diferite de cele „clasice”.
Scrie un comentariu