• „Cine nu a găsit prilejul în sine nu găsește nici în jurul său marile prilejuri” - Constantin Noica

Luparul, lupul asociat cu proscrisul în literatura română („În mijlocul lupilor”, de Vasile Voiculescu)

Luparul, lupul asociat cu proscrisul în literatura română („În mijlocul lupilor”, de Vasile Voiculescu)

Una dintre cele mai fascinante figuri din literatura română mie mi se pare a fi cea a Luparului din povestirea În mijlocul lupilor de Vasile Voiculescu. Stăpân al lupilor, trăind izolat în afara comunităţii, Luparul este și un personaj emblematic pentru figura proscrisului și legătura dintre proscris și lup.

Proscris și de om al pădurii (homo silvaticus), Luparul este legat de lumea românească a datinilor vechi și a eresurilor. Făcând referite atât la teama față de orice element străin, neadaptat, a lumii vechi, cât și la cea legată de viața sălbatică (opusă celei sociale, civilizate), Vasile Voiculescu leagă personajul de una dintre nopțile de cumpănă, de răscruce, ale anului: noaptea Sfântului Andrei. 

 

I se spunea Luparul și era privit ca o urâciune a lumii. Asta m-a făcut curios și m-a îndemnat să-l cercetez. Îmi putea fi prețios pentru îmbogățirea culegerii mele de datini populare și ca tip uman, ieșit din comun.

Trăia, ca un paria, afară din sat, pe coclauri, într-un fel de jumătate bojdeucă, jumătate peșteră scobită într-un mal argilos și sterp. N-avea nevastă, n-avea copil... nimic. Era singur ca un sihastru. Lumea spunea că în preajma lui nu suferă să viețuiască nici un dobitoc domestic, din cele ce se găsesc în gospodăriile oamenilor. Vitele și-ar lua lumea în cap, spăimântate la vederea lui, și câinii ar fugi de el urlând.

În adevăr, nu m-a întâmpinat nici o vietate când am pătruns în bătătura lui... Sărăcie, mi-am zis, nu-i altceva. Doar câteva găini râcâiau în nisip. L-am strigat. Abia a ieșit. Când m-a recunoscut, s-a bucurat. Era un bătrân verde, uscat, înalt și ciolănos, posomorât, dar cu o privire arzătoare, părul des, căzut pe frunte și mâinile lățite, cu degete rășchirate ca niște labe. Chipul măsliniu și prelung, spânatic, abia țărcuit pe sub fălci de o zgardă de barbă rară și țepoasă, avea ceva tainic, trist și totodată vehement în el.

Și am priceput de ce era spaima și hula satului, pentru ce toți îl urau și-l huiduiau. După înfățișare se arăta ca un anormal. Un tip lombrozian. Umbla vorba că din trupul lui se răsfira un iz sălbatec și nimeni nu-i poate suferi nici mirosul, nici privirile. Cercai să-mi dau seama ce e adevărat din toate ponoasele cu care-l încarcă lumea, care-l învinuia de multe rele și nelegiuiri, dar mai ales că trimite lupii dinadins să facă stricăciuni în vitele gospodarilor. Ba uneori se preface el însuși în lup și iese înaintea oamenilor să-i sfâșie.

Luparul m-a primit stângaci, dar cuviincios, fără mari plecăciuni, cu o demnitate și o stăpânire de sine care m-au impresionat. M-am dat aproape de el. Se simțea într-adevăr un miros tare. Nu știu dacă ați jupuit careva din dumneavoastră un șarpe? Ei bine, avea un iz arsenical, un miros usturat. Dar cred că asta venea de la o bundă de blană cu care era îmbrăcat și de la brâul tot de blană ce-i strângea mijlocul subțire de flăcău. (...)

– Cunoști graiul lupilor? întrebai.

– Da, domnule. L-am deprins de mic copil.

– Cum și de la cine?

– Întâi de la moșu-meu și de la tata, că îl știau și ei.

– Îl știau și ei?

– Da... Moșu-meu și tata erau pădurari vechi. Trăiau numai în miezul codrilor și creșteau pe lângă ei lupi, pe care îi prindeau de puiendri. Eu m-am născut și am crescut între căței de lup, cu care mâncam alături, cu care mă jucam și mă băteam în parte până veneau ai mei noaptea târziu de prin pustietăți. Uite și acum zgaibele lăsate de colții și ghearele lor. (...)

Din destăinuire în destăinuire, Luparul ajunse să-mi făgăduiască să mă ia cu el într-o noapte potrivită și să-mi arate meșteșugul lui la lupi.

A ales noaptea Sfântului Andrei, când lupii își primesc pentru tot anul merticul lor de prăzi. Fiecăruia i se sortește anume om, anume femeie ori copil, pe care are voie să-l mănânce. Atât! De vite și de alte prăzi nu li se ține socoteală. Au îngăduință oricâte, numai în ceea ce privește omul, lupul trebuie să se mulțumească cu ceea ce i s-a dat tain. Era – și-mi notai pentru studiul meu – un fel de drept, o frântură din vechea pravilă a vânătorii primitive. L-am descusut și despre alte superstiții și eresuri: mi-a răspuns deschis și inteligent.

Și omul huiduit și hulit care sta în fața mea îmi inspira nu atât milă pentru singurătatea și părăsirea în care fusese alungat de societatea cu care nu se împăca, cât un intens interes pentru dârzenia lui în lupta vieții și forța cu care biruise până atunci lumea dușmănoasă, oamenii care pentru el erau adevărate fiare.

 

Povestirea continuă cu episodul fascinant și minunat povestit al întâlnirii propriu-zise cu lupii în noaptea Sfântului Andrei pe care vă las să-l descoperiți și singuri. 

„În mijlocul lupilor”, în vol. Lostrița. Antologie de proză fantastică, de Vasile Voiculescu, Ed. Art, 2013, col. „Cărți esențiale”

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

Mihai Eminescu, „Sara pe deal” sau pastelul fără culoare

„Sara pe deal” este considerată din punct de vedere al genului literar o idilă cu note de pastel. Paradoxal pentru un pastel, în „Sara pe deal” nu apare nici o culoare. Lumina este cea care „pictează” formele lucrurilor, iar culorile sunt introduse în tablou de imaginația cititorului.

„Viață cu V de la vâltoare” – Antoaneta Ralian, gânduri la trecerea dintre ani

Cele mai frumoase pagini dedicate acestui scurt timp al rememorării și speranței de la cumpăna dintre ani le-am găsit în memoriile Antoanetei Ralian, „Amintirile unei nonagenare”.

Pastelurile lui Alecsandri și viziunea estetică asupra naturii

În acest eseu aș dori să reconstitui topografia privirii lui Vasile Alecsandri în „Pasteluri”, să descopăr de unde anume privește acesta ceea ce înfățișează în poezia sa și în ce măsură anume putem considera aceste viziuni ca pornind de la elemente reale sau sunt complet imaginare.

2 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu


  1. Iulia Câmpeanu 03-12-2015 10:09

    Textele fantastice ale lui Voiculescu abundă de spiritualitate românească și superstiții și credințe specifice poporului nostru. Țin minte că, în facultate, când le-am citit pentru prima dată, nu le-am înțeles valoarea decât după ce mi-a deschis ochii o doamnă profesoară foarte dragă mie. Am învățat să le apreciez tocmai pentru că valorifică atât de frumos folclorul nostru.

    Raspunde
  2. Laura Câlțea 03-12-2015 11:52

    Și eu l-am descoperit târziu pe Voiculescu și l-am înțeles abia când am început să citesc eu, nu la școală. Îmi place foarte mult fantasticul din povestirile lui :)