• „Drumul cunoașterii e de la complicat la simplu” - Alexandru Paleologu

Oameni, lupi şi oameni-lupi în Grecia Antică

Oameni, lupi şi oameni-lupi în Grecia Antică

Am scris acest eseu în 2006 (probabil în primul an de master la CESI) pentru cursul de civilizație greacă ținut de dna. prof. Zoe Petre. Tema lupului a început să mă fascineze în facultate și lucrarea de licență a fost chiar despre omul-lup (Omul lup între mit și realitate).

 

Nosce te ipsum. Homo homini Deus.

Homo homini lupus.

În prezentul eseu îmi propun să tratez tema lycantropiei în contextul lumii clasice. Pentru aceasta voi începe cu câteva consideraţii asupra simbolismului lupului, continuând cu precizări referitoare la confreriile de tineri războinici ale căror ritualuri de iniţiere presupuneau metamorfoza într-un animal totemic, şi voi încheia cu expunerea vechii credinţe indo-europene în ceea ce priveşte unitatea de identitate dintre lup şi exilat.

 

Lupul – simbolistică şi semnificaţii

 

Carnasier feroce şi devorator, lupul reprezintă pentru fauna europeană, în ordinea animalelor, vânătorul prin excelenţă. Încă din cele mai vechi timpuri, pentru agricultori şi păstori lupul a fost unul dintre cei mai periculoşi duşmani (motiv pentru care folclorul referitor la lupul agresor al turmelor de oi este deosebit de bogat). Conform lui Jean-Paul Clébert, „groaza de lup este universală, asociată cu adâncul cavernelor şi cu desişul codrilor, aceste capcane prin excelenţă[1]. Prezenţă constantă în universul omului european, lupii au constituit dintotdeauna o ameninţare în lumea acestuia, ameninţare pentru care stau mărturie relatările din poveşti răspândite pe tot continentul, cum ar fi binecunoscuta Poveste a Scufiţei Roşii.

Ca simbolistică generală, lupul este sinonim cu sălbăticia, iar lupoaica este sinonimă cu desfrâul, însă, ca majoritatea vectorilor simbolici, aceste animale pot fi valorificate atât pozitiv, cât şi negativ. Astfel, simbolismul lupului apare ca pozitiv dacă se ţine seama de faptul că vede noaptea, în cazul acesta, devenind un simbol al luminii, strămoş mitic şi erou războinic. Această ipostază solară a lupului o regăsim în mitologia scandinavă şi în cea greacă, unde lupul îl reprezintă pe Apollo (Apollo Lykaios). Tot legat de capacitatea lupilor de a vedea în obscuritate se leagă şi rolul lor de călăuză, pe care îl întâlnim în diferitele poveşti despre oameni care s-au pierdut noaptea în pădure şi au fost salvaţi de lupi. După Mihai Coman avem aici de-a face cu lupul văzut ca „animal psihopomp, ghid, iniţiator şi duşman al apariţiilor demonice[2]. De la acelaşi simbolism al animalului binefăcător se revendică şi poveştile despre copiii salvaţi şi hrăniţi de lupoaice, gen Romulus şi Remus sau Mowgli, şi înzestraţi cu puteri deosebite. 

Totuşi, rolul de călăuză şi de iniţiator al lupului nu poate trece sub tăcere cealaltă ipostază a sa, cea de animal feroce şi distrugător. În această interpretare, lupul „evocă ideea de forţă prost stăpânită, care se cheltuieşte cu furie, dar fără discernământ[3]. Văzut astfel, lupul devine un atribut al lui Marte (Mars gradinus, Marte „cel agitat”), şi rămâne înainte de toate „un carnasier sălbatic, un monstru androfag, devorator şi furnizor al Infernului[4]. Referitor la faptul că în Bestiarul imaginaţiei unele animale sunt mai înzestrate în ceea ce priveşte agresivitatea decât altele, Gilbert Durand îl citează pe Langton care este de părere că numele semitic al lupilor, lyym, provine dintr-o rădăcină care înseamnă „a urla”[5].

Într-o analiză psihanalitică, lupul este asimilat monstrului care devorează timpul uman. Carnasier devorator al oamenilor, lupul muşcă şi macină timpul efemer, nelăsând din el decât oasele (= amintirile). O ilustrare a acestei ipoteze o găsim în mitologia nordică unde lupii sunt văzuţi ca devoratori ai aştrilor (cu alte cuvinte ai instrumentelor de măsurare a timpului) şi simbolizează chiar moartea cosmică. Acesta ar putea fi şi motivul pentru care în numeroase mitologii (greacă, romană, etruscă, celtică, galică), lupul este asimilat cu zeii morţii şi cu geniile infernale. În opinia lui Gilbert Durand, „există o convergenţă lipsită de orice echivoc între muşcătura caninelor şi teama faţă de timpul devorator”.

Asocierea lupului cu Infernul mai apare şi în cartea lui Louis Gernet, Anthropologie de la Grèce antique, autorul considerând că grupările războinice care folosesc măşti în ritualurile lor de iniţiere sunt, în mod direct, legate de lumea infernală: „Que les masques aient des accointances singulières avec le monde infernal, c’est un fait universel[6]. De asemenea, chiar stăpânul Infernului grecesc, zeul Hades, este cel care, cu ajutorul unui coif (echivalentul măştii animale şi, în acelaşi timp, semn al puterii) se poate face invizibil. După unele tradiţii, zeul era reprezentat şi ca fiind îmbrăcat cu o mantie din piei de lup: „Asocierile lupului cu lumea infernală sunt numeroase. Asemenea câinelui, lupul are în Infern funcţia de animal psihopomp. Zeul Infernului, Hades, poartă o mantie din blană de lup[7]. Mai mult decât atât, legătura care se stabileşte între metamorfoza om-animal şi facultatea de a deveni invizibil se leagă tocmai de această pierdere temporară a adevăratei imagini; deghizarea te face invizibil, întrucât îţi ascunde adevărata personalitate, adevărata natură, făcându-te să-ţi asumi o alta:

 

Les représentations du monde des morts, des hommes-démons costume sen animaux, ont une bonne raison d’appartenir au domaine de l’invisible: en tant que costumés, en tant, si je puis dire, que démonisés, ils son méconnaissables parce qu’ils ont perdu leur personnalité ancienne; ce n’est pas un hasard si, précisément dans le sanctuaire de Zeus Lycaios, on perd son ombre: perdre son ombre, c’est rendre magiquement invisible. (Louis Gernet, Anthropologie de la Grèce antique)

 

O încercare de sistematizare a ipostazelor în care acest animal se înfăţişează imaginaţiei umane poate scoate la suprafaţă complexitatea sa. Astfel, lupul cunoaşte mai multe aspecte: divinitate funerară (pentru greci, romani, celţi, etrusci, gali); animal totemic (strămoş mitic pentru mai multe popoare, printre care şi dacii, după cum a arătat Mircea Eliade în studiul său, „Dacii şi lupii”); paznic şi călăuză în lumile inaccesibile (animal psihopomp); protector al iniţierii; vânător de excepţie; model simbolic al războinicului.

 

Credinţe antice

D’où vient cette histoire d’un homme qui se déguise en loup?[8]

 

În  mitologia greacă lupul apare ca fiind animalul sacru al lui Apollo: potrivit unei tradiţii (pe care o regăsim în Historia animalium a lui Aristotel, VI, 35), Leto, mama sa, pentru a-l aduce pe lume s-a transformat în lupoaică încercând astfel să scape de Hera care o urmărea[9]. Legătura dintre lup şi zeu este întărită şi de folosirea epitetului Lyceios (Lykaios) pentru desemnarea lui Apollo, „purtătorul de lumină”[10]. Acest determinativ avea un dublu înţeles: pe de o parte, el putea să însemne „cel ce ucide lupi”, de la termenul grecesc folosit pentru desemnarea lupului (lykos), subliniind astfel trăsăturile întunecate ale lupului, în contrast cu luminozitatea lui Apollo, dar el mai putea însemna pe de altă parte şi „cel asemănător lupului”. Această ultimă interpretare ne trimite înapoi în timp, „în zorii civilizaţiei greceşti”, făcând totodată trimitere la „o divinitate totemică originară venerată sub formă de lup[11].

Ucigătorul lupilor, protectorul lor sau chiar zeu-lup[12], o anumită latură a personalităţii lui Apollo este clar pusă în legătură cu acest animal (în templul său din Argos se sacrificau lupi în cinstea lui, pe monede era asociat lupului şi  era, de asemenea, alături de sora sa Artemis, stăpânul fiarelor). Alături de acest cult închinat lui Apollo, mai avem mărturii despre un cult al lui Zeus-lup sau Zeus Lyceios, practicat mai ales în Arcadia, cult în cadrul căruia zeul-lup era pus în legătură cu fertilitatea pământului (victima predilectă pentru sacrificiile inerente cultului era omul, iar scopul acestora era încetarea secetei):

 

Lupul este şi una dintre formele date lui Zeus (Lycaios) căruia i se aduceau drept sacrificii fiinţe omeneşti, pe vremea practicilor magice în agricultură, cu scopul de a scăpa de secetă şi a pune capăt catastrofelor naturale de tot felul; atunci Zeus trimitea ploaie, fertiliza ogoarele şi mâna vânturile.[13]

 

Pierre Grimal vorbeşte astfel despre „practica sacrificiilor umane în onoarea lui Zeus Licianul din Arcadia”, ritual în care „o victimă umană era sacrificată şi cei prezenţi se împărtăşeau mâncând din trupul victimei. Ei se transformau atunci în lupi şi păstrau această înfăţişare timp de opt ani, după care îşi reluau chipul omenesc dacă, în toată această perioadă, nu mâncau carne de om[14]. Aceste practici îşi aveau originea într-o legendă pe care o regăsim într-o versiune detaliată şi sugestivă în Metamorfozele poetului latin Ovidiu. Este vorba de povestea regelui arcadian Lycaon (nume derivat de altfel din cel al lupului – lycos), care avându-l ca oaspete pe Zeus a vrut să-i probeze natura divină, şi i-a servit la masă carne de om, faptă pentru care a fost pedepsit să se transforme în lup:

 

…cu-un  vârf de cuţit beregata/ Unui ostatic din neamul molos o deschide; din carnea / Care mai freamătă-o parte fierbe în apă, cu clocot, / Alta o frige pe foc. Când le-aşează pe masă-mi, la cină, / Într-o clipită  cu trăsnetul răzbunător năruit-am / Peste stăpân şi penaţii cei vrednici de el tot palatul. / Înspăimântat a fugit şi întâlnind a câmpiei tăcere, / Urlă, zadarnic cercând să vorbească. Turbarea din suflet / I se adună în gură şi, din obicei de-a ucide, / Turme sfâşie; găseşte plăcerea în sânge şi-acum. / Hainele-n păr i se schimbă şi mădularele-n labe: / Lup este-acum. Urme are din vechiul chip: cenuşiul / Păr i-a rămas şi sălbatica înfăţişare; iar ochii / Scânteietori ca-nainte, pe chipu-i, aceeaşi cruzime.[15]

 

Această povestire pare a sta la baza numeroaselor legende despre vârcolac, omul care, în anumite circumstanţe, se poate transforma în lup. Aceste circumstanţe care permiteau metamorfozarea omului în lup s-au schimbat de-a lungul istoriei, fiecare epocă având propria interpretare asupra fenomenului. Astfel, conform Annei Ferrari, „în Grecia se credea că această soartă o aveau cei ce mâncau măruntaiele victimelor sacrificate în cinstea lui Zeus Lyceios[16]. O menţiune despre această credinţă o regăsim şi la Pliniu cel Bătrân:

 

Scopas, le biographe des Olympioniques, raconte que, dans le sacrifice de victimes humaines que les Arcadiens faisaient encore dans ce temps à Jupiter Lycéen, Déménète de Parrhasie, ayant goûté des entrailles d’un enfant immolé, se trouva transformée en loup(s. m.); que dix ans après, ayant recouvré sa forme humaine, il reprit son entraînement athlétique, et remporta à Olympie le prix du pugilat.[17]

 

Credinţa populară că un om se poate transforma în lup mai este atestată şi în scrierile lui Herodot (gr. Λυκάνυρωποζ, „loup-homme”) care menţionează tribul neurilor, populaţie de pe teritoriul Daciei, ai cărei membri, o dată pe an, se transformau în lupi, pentru puţine zile, pe urmă recăpătându-şi forma[18]:

 

După Herodot (IV, 105), neurii se transformau în lupi în fiecare an. Această periodicitate indică posibile ceremonii anuale, în timpul cărora se îmbrăcau piei şi se purtau măşti de lup – fie cu ocazia iniţierii tinerilor, fie pentru a figura reîntoarcerea morţilor (de altfel, aceste două ceremonii, în general, se celebrează împreună). Dar majoritatea credinţelor folclorice privind vârcolacii au legătură cu transformarea individuală în carnasier. [19]

 

În scrierea sa, care a constituit o referinţă importantă pentru Evul Mediu occidental în ceea ce priveşte descrierea naturii, Pliniu cel Bătrân menţionează credinţa în vârcolaci (lat. versipellis, „care îşi schimbă pielea”), însă o caracterizează drept falsă: „Que des hommes puissent se changer en loups et reprendre ensuite leur forme, c’est une croyance que nous ne devons pas hésiter à considérer comme fausse, a moins d’admettre toutes les fables dont tant de siècles ont démontre le mensonge[20]. În aceeaşi operă Pliniu cel Bătrân mai menţionează şi una dintre legendele care circulau în legătură cu aceşti oameni:

 

D’après Évanthe, écrivain grec non sans autorité, les Arcadiens disent dans leur légende qu’un membre de la famille d’un certain Anthus est tiré au sort parmi les siens et conduit aux bords d’un étang de la région; que là, après avoir suspendu ses vêtements à un chêne, il traverse l’étang à la nage et gagne les solitudes, s’y transforme en loup, et vit en troupe avec ses congénères pendant neuf ans. Si durant ce temps il s’est tenu à l’écart de l’homme, il retourne à son étang, et après l’avoir traversé, il reprend la forme humaine, mais il est vieilli de neuf ans. Fabius ajoute encore qu’il retrouve ses mêmes vêtements.[21]

 

Se poate recunoaște aici scenariul iniţiatic care stătea la baza confreriilor primitive de oameni-lupi. De asemenea apare și un amănunt important: anume că omul-lup, pentru a se putea întoarce printre ai săi, trebuia să-şi regăsească propriile haine. 

O altă menţiune literară despre credinţa în vîrcolaci o găsim în romanul lui Petronius, Satyricon. Aici nu ne mai este dată nici un fel de explicaţie pentru transformarea omului în lup, fiind prezentată pur şi simplu ca o stare de fapt ce nu mai are nevoie de nici o explicaţie, semn că într-o măsură mai mică sau mai mare cititorii erau familiarizaţi cu acest personaj malefic, motiv pentru care o caracterizare nu mai era necesară.

 

Măşti ritualice şi confrerii războinice

Daţi-i omului o mască şi vă va spune cine este. (Oscar Wilde)

 

În fauna ecosistemului european lupul reprezintă vânătorul prin excelenţă: feroce, abil, inteligent, el oferă un model simbolic „dinăuntru” al prădătorului. Asta este şi raţiunea pentru care figurează, pe de o parte, ca emblemă şi totem al grupurilor de tineri războinici iniţiaţi (cum sunt, de exemplu, faimoasele Männerbunde ale civilizaţiei germanice antice despre care vorbeşte Mircea Eliade în „Dacii şi lupii”) şi, pe de altă parte, pentru faptul că este folosit drept etnonim de către unele dintre populaţiile indo-europene. Se poate recunoaște în această tradiţie a strămoşului mitic lycomorf care dă numele întregului trib o concepţie religioasă arhaică specifică mai multor confrerii de războinici indo-europeni.

După cum demonstrează şi Mircea Eliade, la indo-europeni, „esenţialul iniţierii militare costa în transformarea rituală a tânărului războinic în fiară[22]. Mai mult decât o simplă formă rituală exterioară, această transformare implica o profundă experienţă magico-religioasă care modifica radical felul de a fi al tânărului războinic ce putea ajunge până la a-şi nega propria umanitate în încercarea de a se metamorfoza complet într-un carnasier (în cazul nostru, lupul):

 

Se obţinea transformarea în lup prin îmbrăcarea rituală a unei piei, operaţie precedată sau urmată de o schimbare radicală de comportament. Atât timp cât războinicul era îmbrăcat în pielea animalului, nu mai era om, era carnasierul însuşi: nu numai că era un războinic feroce şi invincibil, stăpânit de furor heroicus, dar nu mai avea nimic omenesc; pe scurt, nu se mai simţea legat de legile şi obiceiurile oamenilor. Într-adevăr, tinerii războinici nu se mulţumeau numai să-şi atribuie dreptul de a jefui şi de a teroriza comunităţile în timpul adunărilor rituale, ci erau chiar capabili să se comporte ca nişte carnasieri, devorând, de exemplu, carne de om.[23]

 

Existenţa acestor confrerii de tineri războinici sau de magicieni îmbrăcaţi în piei de lup constituie, pentru Mircea Eliade, explicaţia răspândirii credinţelor populare în lycantropie (mai mult chiar decât existenţa reală a unor cazuri de lycantropie antropofagică). Astfel, printr-un proces de folclorizare, adică prin proiectarea în lumea fantastică a basmului a unor rituri concrete, fie şamanice, fie de iniţiere războinică, se explică îndelunga tradiţie a credinţei europene în vârcolaci:

 

Credinţele în lycantropia rituală sau extatică sunt atestate atât la membrii societăţilor secrete nord-americane şi africane, cât şi la germani, greci, iranieni şi indieni. Că au existat cazuri reale de lycantropie antropofagică, nu există nici o îndoială. Societăţile africane zise „leoparzii” constituie cel mai bun exemplu. Dar nu asemenea cazuri sporadice de „lycantropie” pot da seamă de difuziunea şi persistenţa credinţelor în „oamenii-lupi”. Dimpotrivă, existenţa confreriilor de tineri războinici, sau a magicienilor, îmbrăcaţi sau nu în piei de lup, dar comportându-se ca nişte carnasieri, explică răspândirea credinţelor în lycantropie.[24]

 

Referitor la spaţiul Greciei antice şi la confreriile de tineri războinici, Mircea Eliade menţionează cazul kouroi-lor spartani. Iniţierea adolescentului consta în a duce un an întreg o viaţă de lup: ascuns în munţi, îşi asigura supravieţuirea doar din prăzile pe care le făcea, având totodată grijă să nu fie văzut de nimeni:

 

De asemenea, a putut fi demonstrată supravieţuirea unui scenariu antic de pubertate în celebra disciplină spartană a lui Licurg care, printre altele, comporta călirea trupului şi krypteia (arta ascunderii). Acest obicei semăna sub toate aspectele cu încercările iniţiatice arhaice. Adolescentul era trimis în munţi, gol, şi trebuia să trăiască un an întreg din ceea ce putea să fure, având grijă să nu fie văzut de nimeni; novicele care se lăsa văzut era pedepsit. Cu alte cuvinte, tânărul lacedemonian ducea o existenţă de lup tot anul. În plus, există asemănări între krypteia şi lycantropie. Metamorfoza în lup sau adoptarea rituală a comportamentului unui lup sînt caracteristici tipice iniţierilor şamanice şi războinice. Ne aflăm în prezenţa credinţelor şi riturilor care au supravieţuit multă vreme atât în nordul, cât şi în sudul Europei.[25]

 

Întorcându-ne pe tărîmul mitologiei, indiferent dacă legenda lui Lycaon se află sau nu la baza cultului lui Zeus Lykeios, important este faptul că, în cadrul acestui cult, care presupunea sacrificii umane pentru îndeplinirea unor rituri de fertilitate, cel care realiza sacrificiul se transforma, la fel ca şi regele din legendă, în lup:

 

Pour l’instant, je rappelle simplement la principale légende, celle qui a rapport au culte arcadien de Zeus Lycaios. Que le nom même de la divinité doive ou ne doive pas s’expliquer par le nom du loup, peu importe ici. Ce qu’il y a de certain, c’est que le Lycaon de la légende, après avoir sacrifié un enfant, était devenu un loup, et que, selon une croyance bien établie à l’époque historique encore, celui qui avait accompli le sacrifice humain que le culte continuait de requérir devenait, lui aussi, un loup.[26]

 

După Louis Gernet, această credinţă ar trebui pusă în legătură cu amintirea unor mai vechi rituri ale confreriilor de războinici. Perioada „definită” variază de la câteva zile (triburile de neuri), la un an (lacedemonienii), sau la şapte, opt sau nouă ani.

 

Sans que nous ayons besoin de considérer toutes les données mythiques de ce culte – car elles sont assez complexes –, il est permis d’admettre qu’il y a ici, entre autres, le souvenir d’un rite de confrérie: le nouveau promu, à la suite d’une sacralisation, quitte la société humaine et s’en va vivre en „loup”; il suspend ses habits à une arbre, traverse un lac, et il est alors soumis, pendant une période définie, à cette ségrégation qui est nécessaire à un initié.[27]

 

Lupercaliile latine fac parte din aceeaşi paradigmă a confreriilor de lupi. Vechi ritual de fertilitate (lupercii, de obicei doi tineri provenind din familii aristocratice – şi care duc cu gândul la legenda despre Romulus şi Remus – alergau prin cetate lovind cu bicele femeile pentru a le asigura fertilitatea), Lupercalia romană reprezintă o urmă a unor obiceiuri şi tradiţii pastorale vechi din care nu erau excluse sacrificiile umane. Mai mult decât atât, Georges Dumézil, citat de Louis Gernet, consideră că, într-un timp preistoric, Lupercaliile puteau fi puse în legătură cu puterea politică („quelque rapport avec le pouvoir politique[28]), ceea ce le leagă iar de Romulus și Remus.

Deşi pentru lumea greacă nu avem practic mărturii directe despre transformarea ritualică în lupi a războinicilor primitivi în vederea obţinerii unor stări extatice caracterizate prin furor heroicus, cum sunt, de exemplu, mărturiile despre grupările germanice Männerbunde pe care le menţionează Mircea Eliade, există totuşi dovezi care ne îndreptăţesc să situăm credinţele greceşti referitoare la metamorfoza ritualică într-un animal totemic în continuarea credinţelor indo-europene care s-au perpetuat la majoritatea popoarelor europene vechi:

 

L’interprétation persuasive de M. Dumézil permet de reconnaître, dans toute une série de démons animaux que nous offre la Grèce entre outres pays, une tradition indo-européenne de déguisements animaux qui ont lieu à une certaine période de l’année. Il paraît légitime d’admettre, notamment, des déguisements en loups: parmi les démons (Kallikantzaroi) qui perpétuent, dans le folklore de la Grèce moderne, le souvenir de l’usage préhistorique, les démons-loups figurent en bonne place, sous l’appellation de lykokantzaroi ou même parfois, tout court, de lykoi.[29]

 

Singur ca un lup

Sur mon dos, j’attacherai une peau de loup; sur ma tête, je mettrai la

gueule ouverte de la bête; à mes bras j’adapterai les pattes de devant,

et à mes jambes les pattes de derrière. Méconnaissable aux

ennemis, j’imiterai la marche du loup quadrupède en m’approchant des fosses

et du rempart qui protége les vaisseaux; quand je m’avancerai sur

un terrain désert, je marcherai sur mes deux pieds.

Voilà la ruse que j’ai combinée.[30]

 

O altă legătură pe care o putem afla între credinţele Greciei antice şi supravieţuirea mai vechilor credinţe indo-europene, o reprezintă echivalenţa lup-fugar, marginal. În cazul a numeroase popoare indo-europene, exilaţii şi fugarii erau numiţi „lupi”. După Mircea Eliade, „deja în legile hittite se spunea despre un proscris că «devenise lup»[31]. Lupul era simbolul fugarului[32] şi anumiţi zei care erau consideraţi ca protectori ai acestor marginali aveau atributele acestui animal:

 

Era cazul, d. ex., al lui Zeus Lykoreios sau Apollon Lykeios. Romulus şi Remus, fii ai zeului-lup  Marte şi alăptaţi de lupoaica din Capitoliu, fuseseră şi ei nişte fugari. Conform legendei, Romulus ar fi întemeiat pe Capitoliu un loc de refugiu pentru exilaţi şi proscrişi.[33]

 

Se pare că putem astfel vorbi de un sistem comun de credinţe indo-europene comune tinerilor războinici. Ca urmare a acestor credinţe preistorice, lupul era considerat şi în perioada clasică drept simbolul fugarului, al exilatului, pe de o parte – datorită faptului că tânărul iniţiat trebuia să se sustragă pentru o anumită perioadă de timp regulilor societăţii umane –, şi, pe de altă parte, datorită cultului lui Zeus Lykaios, zeul protector al fugarilor:

 

Le Loup figure un outlaw, en un double sens que les données du culte arcadien permettent de définir. D’une part, le Loup nouvellement promu fait immédiatement sécession, il se retranche de la société humaine. D’autre part, le sanctuaire de Zeus Lycaios est lieu d’asile.[34]

 

Acesta reprezintă motivul pentru care putem pune în legătură concepţia greacă asupra lupului cu termenul german folosit pentru a desemna acest animal, şi anume vargr, termen care înseamnă deopotrivă „lup”, dar şi „marginal”:

 

On a pu conjecturer que la notion du loup était, ici comme ailleurs, en rapport avec celle du banni, du vargr: ce dernier mot, chez les Scandinaves, veut dire friedlos, et c’est en même temps, dans le germanique de l’Ouest et de l’Est, un terme – tabou – pour designer le loup.[35]

 

Identificarea fugarilor cu lupii spune foarte multe despre concepţia asupra acestor membri ai societăţii şi despre demonizarea lor intenţionată. Un exilat era un om fără nici un fel de drepturi civile, mai mult, uciderea sa nu era pedepsită de legile care acţionau în interiorul cetăţii. La fel ca şi vârcolacul, cu a cărui imagine a început să se confunde în Evul Mediu, marginalul era tributarul a două identităţi diferite: cea de om şi cea de lup, ceea ce făcea din el deopotrivă un prădător, dar şi o pradă: „Il y a là un engrènement bien curieux, voire une espèce d’antinomie; en tout cas, des rôles qui apparaissent interchangeables – l’animal étant tour à tour poursuivant et poursuivi[36].

Prădător şi pradă în acelaşi timp, întrucât este prizonierul pasiunilor sale, omul-lup reprezintă în cele din urmă o ipostază a fiinţei umane cu dualitatea sa funciară, înger şi demon totodată, atât pentru sine, cât şi pentru ceilalţi, îndemnând la o analiză a acţiunilor şi dorinţelor omului în încercarea de definire a unei individualităţi proprii: „Nosce te ipsum. Homo homini deus. Homo homini lupus”.

 

[1] Jean-Paul Clebert, Bestiar fabulos. Dicţionar de simboluri animaliere, Editura Artemis & Cavallioti, Bucureşti, 1995, p. 175.

[2] Mihai Coman, Mitologie populară românească, Vol. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1986, p. 158.

[3] Jean Chevalier, Alain Gheerbrant (coord.) Dicţionar de simboluri, vol. II, Editura Artemis, Bucureşti, 1993, p. 251.

[4] Jean-Paul Clebert, Bestiar fabulos. Dicţionar de simboluri animaliere, Editura Artemis & Cavallioti, Bucureşti, 1995, p. 177.

[5] Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 83.

[6] Louis Gernet, Anthropologie de la Grèce antique, Éditions Flammarion, Paris, 1982, p. 215.

[7] Anna Ferrari, Dicţionar de mitologie greacă şi romană, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 514.

[8] Louis Gernet, op. cit., p. 204.

[9] Regăsim această ipoteză în două surse: Anna Ferrari, Dicţionar de mitologie greacă şi romană, ed. cit., şi Dictionnaire des mythes littéraires, sous la direction du Pr. P. Brunel, Éditions du Rocher, 1988.

[10] Multă vreme savanţii au pus adjectivul Lykeios mai degrabă în legătură cu lukè („lumină”), etimologie care se potrivea mai bine cu celălalt apelativ al lui Apollo, Phoibos („luminosul”) : „Le dieu est dit Lukeios, adjectif que les savants ont longtemps rattaché et rattachent parfois encore à luké, lumière. Cette étymologie s’accorde bien au surnom le plus connu d’Apollon, Phoibos, le « clair », le « brillant », le « pur », qu’on rencontre dès les premiers vers d’Homère et d’Hésiode.” (Dictionnaire des mythes littéraires, sous la direction du Pr. P. Brunel, ed. cit.).

[11] Anna Ferrari, op. cit., p. 513.

[12] Pentru a se apropia de nimfa Cyrene, Apollo ia forma unui lup.

[13] Dicţionar de simboluri, coord. Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, vol. II, ed. cit., p. 251.

[14] Pierre Grimal, Dicţionar de mitologie greacă şi romană, Ed. Saeculum I.O, 2003, p. 302.

[15] Ovidiu, Metamorfoze, Cartea I (226-239), în vol. Opere, Ed. Gunivas, 2001, Chişinău, trad. Ion Florescu, Traian Costea.

[16] Anna Ferrari, op. cit. , p. 514.

[17] Pline l’Ancien, Histoire naturelle, Livre VIII, Paris, Société d’édition „Les belles lettres”, 1952, texte établi, traduit et commente par A. Ernout, p. 52.

[18] Citat şi de Louis Gernet, op. cit., p. 207: „Hérodote, IV, 105, a propos des Neures, peuplade scythe (ou thrace), chez qui la „lycanthropie” se produisait une fois par an, pendant quelques jours”.

[19] Mircea Eliade, „Dacii şi lupii”, în vol. De la Zalmoxis la Genghis-Han. Studii comparative despre religiile şi folclorul Daciei şi Europei Orientale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 35.

[20] Pline l’Ancien, op. cit,  p. 51.

[21] Ibidem.

[22] Mircea Eliade, Dacii şi lupii, ed. cit. p. 26.

[23] Ibidem.

[24] Idem, p. 26-27.

[25] Mircea Eliade, Naşteri mistice, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 144.

[26] Louis Gernet, op. cit., p. 205.

[27] Ibidem.

[28] Idem, p. 207.

[29] Idem, p. 208.

[30] Euripide, Rhésus, apud.  Louis Gernet, op. cit., p. 203.

[31] Mircea Eliade, Dacii şi lupii, ed. cit., p. 24.

[32] Sau al hoţului, fugar sau hoţ fiind, într-un fel, sinonime. În Egiptul antic hieroglifa care desemna lupul avea şi semnificaţia de „hoţ”.

[33] Mircea Eliade, op. cit., p. 24.

[34] Louis Gernet, op. cit., p. 214.

[35] Ibidem.

[36] Ibidem.

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

În epoca modernă, Orfeu este femeie – „Fascinație”, de Ann Patchett

Cu riscul pierderii vieții, ca orice erou veritabil, Marina, protagonista romanului, trebuie să coboare în Infern, și să-și înfrunte cele mai vechi temeri pentru a începe, cu adevărat, să trăiască. Și, ca orice femeie modernă, nu mai așteaptă să fie salvată, ci își asumă singură rolul de erou salvator.

Luparul, lupul asociat cu proscrisul în literatura română („În mijlocul lupilor”, de Vasile Voiculescu)

Una dintre cele mai fascinante figuri din literatura română mie mi se pare a fi cea a Luparului din povestirea „În mijlocul lupilor” de Vasile Voiculescu. Figură de proscris și de om al pădurii, Luparul este legat de lumea românească a datinilor vechi și a eresurilor.

Siri Hustvedt, „On Reading”

Un scurt eseu despre citit și despre cum actul de a citi se îmbină, într-un mod intim, cu viața noastră. Reading is my super-power, iar Siri Hustvedt e, ca de obicei, genială.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu