• „Nimic nu se schimbă cu adevărat în dragoste” - Alice Munro

Eroul este o victimă a propriei legende, despre „Legile frontierei”, de Javier Cercas

Eroul este o victimă a propriei legende, despre „Legile frontierei”, de Javier Cercas

Există un anumit farmec romantic irezistibil în toate figurile excluderii: de la cavalerul rătăcitor, lupul singuratic, eroul justițiar, banditul bun (Robin Hood) sau poetul neînțeles, toți revoltații, răzvrătiții și proscrișii sunt, deopotrivă, înfricoșători și fermecători. Dar, mai ales, fermecători.

 

Și libertatea poate fi o formă de limitare

 

Visăm la libertate, aventură și refuzul normelor sociale în timp ce ne chinuim să ne trezim la 6 dimineața, să facem mișcare, să mâncăm sănătos, să ne construim o casă, o carieră, o familie... Cu alte cuvinte, încercăm să respectăm toate regulile, în timp ce visăm să le încălcăm pe toate, una câte una. Pe de o parte „sentimentul de viață împrumutată și anodină”, pe de alta viața autentică și trăită a celor care refuză normele.

Ca ființe sociale, ne-am creat un univers artificial, plin de reguli și convenții, menite să ne ajute să trăim în comun, dar care ne obligă totodată să sacrificăm fericirea personală pentru bunăstarea colectivă. Învățați să ne definim la fiecare vârstă (cine ești? ce faci? ce îți place? etc.), ne trezim de multe ori limitați atât de propriile definiții, cât și (mai ales) de cele pe care ni le dau ceilalți. Suntem albi sau negri, proști sau deștepți, lași sau curajoși, copii sau adulți, mici sau mari, frumoși sau urâți, dar, de fapt, niciodată un om nu este într-un singur fel. Însă e mai ușor pentru ceilalți să-l vadă așa. Reflecțiile astea mi-au adus aminte de un citat din cartea lui Mihai Măniuțiu, Despre mască și iluzie, care mi-a plăcut în mod deosebit:

 

În cursul oricărei biografii se ivește o clipă când insul se transformă într-un captiv și lumea îl zidește definitiv într-una din celulele ei dinainte pregătite. Suntem unici, dar careurile care ne delimitează pașii au margini strânse și ne supun unor corecții similare. „Mă nasc mai mulți, spune undeva Paul Valéry, și mor unul singur”. Aceasta este legea. Legea destinului. Pare imposibil să i te sustragi de vreme ce ea e proclamată în cea din urmă clipă a ta. Are un destin doar cel care a încetat să fie, cel care și-a încheiat periplul lumesc. Cineva închide o ușă și calea pe care ai parcurs-o până în pragul ei, fără gândul de a te opri acolo, devine dintr-o dată acel implacabil tu însuți fixat în propria lui eternitate înghețată. Întunericul în care ne cufundă, e decretat a fi însuși portretul nostru.

 

Refuzând normele sociale, din proprie voință sau nu, marginalii par a duce o viață mai liberă, mai autentică, mai puțin artificială și încorsetată decât a oamenilor obișnuiți, „normali”. Visele libertății și ale evadării transgresează mereu regulile sociale, însă în lipsa ordinii pe care o instalează acestea, orice vis pate glisa foarte ușor în coșmar. Dincolo de regulile societății (dominante), marginalii nu fac decât să-și construiască singuri o societate a lor, ca un fel de oglindă negativă a celeilalte. Orice libertate e o nouă formă de limitare, până la urmă. Nu ai de ales decât care e mai comodă pentru tine. Însă, partea negativă (partea diavolului, cum i-a spus Denis de Rougemont) va fi întotdeauna interzisă și, prin urmare, cu atât mai atractivă.

 

Erou nu te naști, erou devii

 

Pe această diferență între marginali („pripășiți”) și oameni normali, obișnuiți, își construiește și Javier Cercas povestea. Un cartier sărac, cu oameni care locuiesc în barăci insalubre, alături de un cartier de blocuri ale clasei de mijloc și, între ele, o frontieră naturală ușor de trecut (un râu) și una socială aproape imposibil de surmontat. Însă cum „la șaisprezece ani toate frontierele sunt poroase”, cele două lumi găsesc un punct comun în persoana lui Ignacio, un puști terorizat de foștii săi prieteni și care se trezește irezistibil atras de siguranța de sine și curajul lui Zarco, liderul unei mici bande de delincvenți, și, mai ales, de frumoasa Tere, de care se îndrăgostește iremediabil, fără a putea vreodată s-o înțeleagă.

 

Aceste adăposturi avuseseră pentru mine dintotdeauna un iz de legendă, înflorită cu sugestii romantice de roman de aventuri.

 

Alcătuit din două părți („Dincolo” și „Dincoace”) romanul lui Javier Cercas spune povestea unui erou modern, un băiat rău bun (Zarco), așa cum a fost văzut pe de o parte de prietenul (și mai târziu avocatul) său (Ignacio) și, pe de alta, de doi reprezentanți ai legii care au avut de-a face cu el (un polițist și un director de închisoare).

 

Când l-am văzut prima dată, la pavilionul de distracții de la Vilaró, mi se păruse a fi unul dintre tipii aceia duri, imprevizibili și violenți, care-ți produc teamă pentru că sunt neînfricați, exact opusul a ceea ce eram eu atunci: eu mă simțeam un luzăr înnăscut, prin urmare, el nu putea fi decât un câștigător înnăscut, unul care avea să înghită lumea cred că asta a fost Zarco pentru mine, și poate nu numai în vara aia. Cum îți spuneam, mi-a trebuit mult să pricep că în fond era un perdant înnăscut, iar când am priceput a fost prea târziu, și lumea îl înghițise și pe el...

 

O poveste despre o poveste, construcția unui mit, alături de propria demitizare, mass-media și industria filmului, o legendă și o persoană, Legile frontierei vorbește și despre mecanismele marginalizării (alături de „viciul victimizării și cel paralel al responsabilizării celorlalți pentru propriile neajunsuri”), dar și despre ficțiunile în care ne place să trăim („o carte e precum o oglindă și nu noi citim cărțile, ci cărțile ne citesc pe noi”).

 

...nu numai că-l admiram, dar îl și invidiam; atunci, din nou în detenție la Gerona, privind retrospectiv, viața lui sigur că era una irosită, viața unui luzăr, dar în comparație cu a mea – care adesea mi se păruse falsă și împrumutată, o neînțelegere sau, mai rău, un insipid și limpede simulacru de neînțelegere – mi se părea o viață împlinită, care meritase să fie trăită și cu care aș fi făcut oricând schimb.

 

Erou nu te naști, erou devii. Și, atât în viață, cât și în literatură, a fi sau nu erou este o treabă cu care trebuie să te împaci, cu care să înveți să trăiești, nu o treabă pe care o alegi (cum ziceam, libertatea de a încălca regulile sociale este, de fapt, o altă formă de limitare). Poți să-ți propui să fii erou, dar asta nu înseamnă că și ești unul. Și, încă ceva: eroi nu sunt numai băieții buni, sunt și cei răi. Totul depinde doar de cine spune povestea și cine stabilește ce e bine și ce e rău, cine pierde și cine câștigă.

 

Știi, la prima tinerețe haiducul cel bun, rebelul perpetuu, Billy the Kid sau Robin Hood al epocii sale, iar apoi – același lucru, dar cu alt sens – răufăcătorul care înțelege răul pe care l-a comis și devine un infractor pocăit; asta e povestea pe care au inventat-o ziariștii ca să-și vândă ziarele, și pe care au înghițit-o atâția, începând cu Zarco însuși. Și cum să n-o înghită, doar era atât de frumoasă și dădea atât de bine în articole, în cântece, în cărți și în filmele despre el! Nu spun că nu era și ceva adevăr în istoria asta, spun doar că și Ignacio a fost o victimă a acestui mit, a acestei legende, a acestei mari invenții. Ignacio credea că Zarco era o victimă a societății, dar până la urmă el a fost victima, o victimă a legendei lui Zarco.

 

Ficțiunile în care ne place să trăim

 

Un roman despre reguli și convenții, despre vise și răzvrătiri adolescentine, despre mituri și demitizări, despre cum se construiește un erou, despre persoană și personaj, un roman care se citește printre rânduri, așa cum îmi place mie, și care când se termină nu te închide în universul lui, ci te deschide către lume.

Este, pe de o parte un roman cu mult suspans, despre eroi și răufăcători, despre iubire și prietenie, depre vise de curaj și lupta împotriva nedreptății, dar și un metaroman foarte bine scris (la fel ca și celălalt roman al său, Viteza luminii, care de asemenea mi-a plăcut enorm). În final, am selectat câteva citate care mi-au plăcut foarte mult despre felul în care ficțiunea se infiltrează în viața reală. Sunt mult mai multe în roman, multe puneri în abis, multe chei de interpretare, foarte subtil inserate în text, dându-i o profunzime deosebită. De asemenea, ca să vă apropiați mai ușor de Javier Cercas și de romanele lui vă recomand un interviu foarte frumos apărut în Dilema veche în 2013: „Să îi modifici cititorului percepţia asupra vieţii”.

 

La ce servesc poveștile dacă nu la a te identifica cu ele?

– Lămurește-mă întâi ce înțelegi dumneata prin mit.

– O poveste populară, în parte adevărată, în parte minciună, care spune un adevăr ce nu poate fi spus doar prin adevăr.

– Adevărul cui?

– Adevărul tuturor, un adevăr care ne privește pe toți.

Numai că nu scrii cartea pe care o vrei, ci pe cea pe care o poți scrie sau care ți se ivește.

...fac parte dintre cei ce cred că ficțiunea depășește întotdeauna realitatea, însă realitatea e întotdeauna mai importantă decât ficțiunea.

...o carte e precum o oglindă și nu noi citim cărțile, ci cărțile ne citesc pe noi.

 

Câteva recenzii apărute în presa străină: The Guardian; The Independent; The Telegraph; The New York Times.

 

Legile frontierei, de Javier Cercas, Ed. Humanitas Fiction, 2015, trad. Cornelia Rădulescu, col. „Raftul Denisei”

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

Concurs de Valentine's Day - Kaya de Vos: „Iubire, semne și minuni” [încheiat]

Concurs în luna iubirii împreună cu Editura Humanitas Fiction, concurs ce are ca premii trei exemplare din volumul recent apărut „Iubire, semne și minuni. 10 povestiri”, de Kaya de Vos.

Concurs Eric-Emmanuel Schmitt de 8 martie (încheiat)

Cu ocazia frumoasei sărbători de 8 martie, prietenii de la Humanitas Fiction mi-au oferit pentru un concurs trei exemplare din ultima carte a lui Eric-Emmanuel Schmitt tradusă în română, „Elixirul dragostei”, acompaniate de câte o minunată sacoșă pentru cărți asortată.

„Să nu plângi”, de Lydie Salvayre (fragment în avanpremieră)

Nume de rezonanţă al literaturii franceze actuale, Lydie Salvayre a primit pentru romanele sale mai multe premii importante, culminând în 2014 cu Premiul Goncourt pentru „Să nu plângi”. Opera sa este tradusă în peste douăzeci de limbi.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu