• „Cu fiecare pagubă înveți ceva în plus” - proverb persan

Un text frumos scris, despre „Istorii despre literatură și orbire”, de Julián Fuks

Un text frumos scris, despre „Istorii despre literatură și orbire”, de Julián Fuks

Micul volum Istorii despre literatură și orbire al brazilianului Julián Fuks este o carte pe care, mai mult ca sigur, nu aș fi ales-o singură. Trebuie să mărturisesc faptul că titlul mă cam speria: Borges, João Cabral (pe care nu-l știam deloc) și James Joyce într-o singură carte… Nu avea cum să fie o lectură prea facilă și, probabil, nici plăcută. De aceea mă bucur foarte tare că cei de la Editura Univers mi-au recomandat-o. Pentru că, deși îmi găsesc cu greu cuvintele ca să vorbesc despre ea, a fost o carte care mi-a plăcut foarte, foarte mult.

 

În anticamera literaturii

 

Istorii despre literatură și orbire este un volum ce se poate defini cel mai bine prin negație: nu este roman, nu este biografie, nu este critică literară, nu este eseu… Ce este atunci?

Este, pur și simplu, un text frumos scris, un text care are acea frumusețe ce te face să respiri adânc, să te oprești din citit și să închizi ochii pentru a păstra cât mai mult sensul fugitiv al cuvintelor, castelele de nisip pe care le construiește autorul punând literă lângă literă, cuvânt lângă cuvânt, pagină după pagină. Această tentație a închiderii ochilor pentru a-ți imagina mai bine e cu atât mai aproape de substanța cărții cu cât toate cele trei capitole gravitează în jurul a două mari teme comune: literatura și orbirea. O alăturare paradoxală, aparent măcar.

În stilul său distilat și rafinat, tânărul scriitor brazilian face, de fapt, un elogiu al literaturii, al actului de a scrie, al celui de a-ți construi lumea prin scris, mai ales atunci când pare că nimic altceva în jurul tău nu mai are sens dacă nu îmbraci lumea în cuvinte.

Amestecând literatura cu biografia, visul cu realitatea, demersul lui Fuks are anumite valențe voyeuristice: ai impresia că ești o musculiță ce are, pentru scurt timp, privilegiul de a participa la viața obișnuită a celor trei scriitori. Viața lor din lume, nu cea din cărți. Viața în care ei au stat la masă și s-au luptat cu rezistența cuvintelor, le-au rostit, le-au scris, le-au șters și le-au rescris până au reușit să și le însușească, până au reușit să le scoată din lume și să le facă ale lor. Până au reușit să facă din cuvintele lumii, o lume nouă.

Având abia o sută de pagini, volumul pare, deopotrivă, scurt și dens. Nu se poate spune că e amuzant, dar te trezești că zâmbești în timp ce citești. Nu e ușor, dar se citește repede. Nu e nici dificil, în ciuda titlului, dar sigur o să vă pună pe gânduri. Și uite că iar am început să vorbesc despre el spunând ce nu este. Nu o să dau aici citate din carte pentru că mi-au plăcut atât de multe încât nu am rezistat tentației de a face un articol special doar cu fragmentele. Poate citatele vor reuși să spună mai bine ce este. Copleșită de cuvinte și de imagini, eu îl voi defini doar ca un text frumos scris.

 

Istorii despre literatură şi orbire: Borges, João Cabral și Joyce, Julián Fuks, Ed. Univers, 2012, trad, Anca Ferro

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

Normalitatea absurdului, despre „Portocaliul este noul negru”, de Piper Kerman

„Portocaliul este noul negru” este utilă ca un fel de exercițiu: cel de a ieși complet din zona ta de confort și de a te imagina dincolo de ceea ce ai învățat ca fiind normal, într-o lume a marginalilor, într-o zonă gri a acceptării sociale, alături de oameni pe lângă care ai trece și ai considera că nu pot face parte din lumea ta.

Iubiri imposibile, despre „Pan. Victoria”, Knut Hamsun

Am citit cu dificultate cele două microromane ale lui Knut Hamsun. M-a obosit destul de tare stilul scriitorului norvegian și lirismul lui dus la extrem. E posibil să am eu o problemă cu scriitorii nordici, nu e prima oară când constat în literatura nordică o anumită sensibilitate care-mi e întru totul străină și cu care nu rezonez mai deloc.

Joie de Vivre, Salon du The

În etern fascinantul cartier Cotroceni, am descoperit o ceainărie micuță și intimă unde am băut cel mai bun ceai de fructe: Joie de Vivre, Salon du The.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu