• „Omul are trei vârste: tinerețea, vârsta mijlocie și «Vai, ce bine arăți!»” - Fulton J. Sheen

„Istorii despre literatură și orbire”, de Julián Fuks

„Istorii despre literatură și orbire”, de Julián Fuks

O carte mică, cu subiecte mari. Ușor de citit, te face, de multe ori, să o lași din citit și să încerci să păstrezi starea pe care ți-o dau cuvintele. Nu am reușit să-mi dau seama în ce gen ar putea fi încadrată, dar îmi vine în minte un cuvânt care ar putea s-o caracterizeze: inefabil. 

 

…nu sunt puține poveștile închise între  pagini de cărți care se pierd printre rafturile infinite ale bibliotecilor, precum nu sunt puține cele ferecate în valijoare nedeschise niciodată sau cele abandonate uitării pe un  colț de masă sau în teancul de pe noptieră.

 

Borges

 

Borges se așază comod în fotoliu și caută în echilibrul în care își ține bastonul stăpânirea armonioasă a cuvintelor.

 

„A face ordine în bibliotecă înseamnă a exercita

în tăcere și cu modestie

arta criticii.” (J.L. Borges, Iunie, 1968)

 

Ciudată mai e memoria. Făcută din vis și uitare.

 

…poate că mai mult valorează ceea ce ne locuiește decât ceea ce locuim.

 

…oamenii au inventat despărțirile banale tocmai pentru că se cred nemuritori, chiar dacă admit că sunt ființe contingente și efemere.

 

Plăcerea acelui om care voia să vadă, dar care, din modestie, ar fi vrut să fie invizibil.

 

Chiar dacă viața unui om este alcătuită din mii de momente și zile, ele pot fi reduse la un singur moment, acela în care el înțelege cine este, în care se confruntă față în față cu sine însuși.

 

Labirinturile exterioare sunt simple, se gândi ei după ce-și luase rămas bun de la Emir. Ceea ce este dificil este să te poți descurca în labirintul pe care fiecare om și-l făurește și îl modelează. Labirintul multiplu al pașilor pe care viața îl trasează, începând cu o zi greu de precizat din copilărie.

 

Între viață și moarte, între conștiință și delir, se temea numai de imposibilitatea de a mai putea citi și scrie.

 

Realitatea este mai ciudată decât ficțiunea: iată fraza care a răsunat și continuă să răsune de-a lungul istoriei și căreia puțini scriitori au știut să-i dea importanța cuvenită. /…/ Realitatea este mai ciudată decât ficțiunea, pentru că noi suntem cei care creează ficțiunea, pe câtă vreme autorul realității este altul, Celălalt, Dumnezeu. Și poate că nu este doar mai ciudată. Poate că linia subțire care separă realitatea de ficțiune este prea neînsemnată sau, cine știe, realitatea nici nu există, iar lumea poate că este cea mai pură ficțiune: ficțiunea unui unic autor uman.

 

 

João Cabral

 

Ploaia ferecă ziua cu zăbrele.

 

Astăzi nu era bine, nu era ziua potrivită pentru a înfrunta nedesăvârșirea cuvintelor.

 

Mereu grija față de cuvinte: luarea lor cu împrumut, întrebuințarea lor și apoi restituirea lor. Dacă vreunul sau altul nu se lasă folosit, trebuie lăsat în pace.

 

Era imposibil să-și dea seama unde se termină imaginile reținute de memorie și de unde încep amintirile imortalizate în fotografii, unde se termină memoria fotografiilor și de unde încep povestirile învăluite în imaginație.

 

…micul João descoperea, încet-încet, că nu literatura era aceea care te făcea să adormi. Că menirea literaturii era să te trezească, să-ți deschidă ochii, să-ți deștepte privirea, donner à voir, cum avea să învețe mai târziu de la Paul Éluard.

 

Tânărul Cabral, cu ochii lipiți de foaie și mânuind un toc care ezita să scrie, descoperă treptat în poem un act intim și solitar, înfăptuit fără martori și cu pudoare. Tocmai prin pudoare și prin orele interminabile de căutare poezia își exercită forța. O forță făcută din mii de eșecuri, din trucuri despre care nu trebuie să știe nimeni, din concesii făcute facilității, din soluții nesatisfăcătoare, din acceptarea resemnată că nu poți face mai mult și din renunțarea la ceea ce se dorea de la început a se atinge.

 

Poezia este lentă și avansează milimetru cu milimetru, pe un teren necunoscut.

 

Încă în picioare în fața teancului de jurnale, reuși să depășească momentul de anxietate și se apucă să citească articolul fără mare interes, dar în curând începu să devoreze cuvintele sau să se simtă devorat de ele.

 

Soarele asfințește în Sevilla. Stella a trimis deja copiii la culcare, și străzile înguste, mărginite de edificii vechi, sunt cufundate în tăcere. Nu se aud oameni vorbind și nu trec mașini. Orașul este atât de silențios, încât se lasă ascultat, se lasă trăit, și, dintr-un moc birou cu ferestrele închise, se lasă văzut.

 

Nimic nu-i mai imprecis decât cuvintele abstracte. Maracujá, aspirină sunt cuvinte mai poetice decât melancolie.

 

James Joyce

 

Un moment. Un moment poetic, de plenitudine și pasiune. Subita revelare a unei esențe. O epifanie, da. Oare va reuși să exprime această idee într-un text? Va reuși să facă din ea ceva original?

 

Gura sa era plină de dinți stricați și de ambiții decadente. Fără a mai vorbi de ochii săi bolnavi.

 

– Îl vezi pe omul acela care tocmai a sărit din tramvai? Imaginează-ți, dacă el ar fi fost călcat de o mașină, fiecare act și gest al său ar deveni brusc semnificative. Și nu numai pentru inspectorul de poliție, ci pentru toți cei care l-au cunoscut. Și gândurile sale ar deveni brusc semnificative și multele complexități ale minții sale, pentru cei  care le-ar fi putut cunoaște. Asta este ideea despre importanța lucrurilor banale pe care vreau s-o transmit celor doi sau trei amărâți care mă vor citi.

 

Poate să știe un scriitor care este momentul exact în care și-a terminat opera? Nu un roman, sau o carte, ci opera unei vieți. Nu mai rămâne nimic de scris și, chiar dacă ar rămâne, nu ar mai conta. Mai întâi cuvântăm, apoi eșuăm sau ne înșelăm.

 

Nu, nu-l poate înțelege nimeni. Dar măcar va da de lucru criticilor pentru următorii trei sute de ani și poate că va exista și vreun cititor, cândva, care își va dedica întreaga viață operei lui James Joyce. Pentru cititorul ideal, insomnia ideală.

 

Un text frumos scris, recenzie despre Istorii despre literatură și orbire, de Julián Fuks.

Istorii despre literatură şi orbire: Borges, João Cabral și Joyce, Julián Fuks, Ed. Univers, 2012, trad, Anca Ferro

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

O țesătură cu un desen extraordinar, despre „Medeea și copiii ei”, de Ludmila Ulițkaia

„Medeea și copiii ei”, este o minunată frescă de familie, un roman-mozaic ce se formează la întâlnirea a mai multe povești separate, dar întrețesute într-un mod intim, cu eroi pe care nu-ți vine să-i numești personaje, ci oameni, un roman ce-ți restabilește o încredere într-un anume rost al lucrurilor, un rost greu de găsit în lumea noastră grăbită și bătrână, alături de reînvierea unei anumite plăceri a privitului, a trăitului, a tihnitului.

Un veritabil festival de culori şi emoţii: „Pascal desenează corăbii” de Radu Niciporuc (fragment)

Radu Niciporuc, un autentic lup de mare, deschide în Pascal desenează corăbii orizonturile unor minunate voiaje exotice între cer şi pământ. Lumea lui vieţuieşte legănată de ritmul tangajului.

Una dintre poveștile pe care America le iubește, despre „Adevărul despre cazul Harry Quebert”, de Joël Dicker

Povestea unei mari iubiri, a unei frumoase prietenii și, așa cum stă bine unui roman polițist de succes, a unei odioase crime.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu