• „E mai folositor să ştii să asculţi decât să ştii să vorbeşti” - Anonim

„Frica. Scrisoare de la o necunoscută”, de Stefan Zweig (fragment)

„Frica. Scrisoare de la o necunoscută”, de Stefan Zweig (fragment)

Povestirea Scrisoare de la o necunoscută a inspirat în 1948 o producție cinematografică în regia lui Max Ophüls; filmul i-a avut în distribuție pe Joan Fontaine, Louis Jourdan și Mady Christians.

Protagonista povestirii Frica, Irene, frumoasa soție a unui avocat prosper, găsește viața plictisitoare, simte că nu-i mai aduce nimic bun, iar asta o împinge să-și caute ocupații noi. Într-o zi cunoaște un tânăr pianist cu care intră într-o relație ferită de indiscrețiile lumii și îndepărtată de căldura cuminte a familiei. Legătura clandestină o ajută să se regăsească într-o altă ființă, îi dă speranțe noi, o face să se simtă mai vie că niciodată… Până într-o zi când, ieșind de la iubitul ei, întâlnește o femeie ciudată. Din acel moment neașteptat, mica aventură salvatoare, toate planurile ascunse se topesc, iar teama se insinuează în liniștea fiecărei zile.

Neașteptată este și clipa când un scriitor de succes, personajul-cititor din Scrisoare de la o necunoscută, primește un plic de la o admiratoare pe care nu ține minte s-o fi întâlnit. Parcurge lungul mesaj și află că femeia care-i scrie și care îl iubise în taină încă din copilărie a făcut sacrificii de neimaginat ca să-i poată fi în preajmă, că într-o bună zi, fără să-i spună nimic despre pasiunea ei, au împărțit întâi cîteva pahare de vin, apoi plăcerea unei nopți din care după nouă luni s-a născut un copil. Povestea propriei vieți zugrăvite de admiratoarea necunoscută se sfârșește la câțiva ani după teribila epidemie de gripă din 1918 și culminează cu un sacrificiu pe care el, fără să știe, fără să fi avut măcar de ales, l-a provocat. 

„Zweig a pus la punct o metodă literară și psihologică remarcabilă, pe care Frica o exemplifica fără cusur. Strălucirea și stranietatea ei lasă în mintea cititorului o impresie de neșters.” (Salman Rushdie)   

„Stefan Zweig aparține șirului de maeștri ai povestirii cărora le datorează propria formare: Maupassant, Turgheniev și Cehov… El iubește imperfecțiunile, aspirațiile și frustrările personajelor sale, bărbați sau femei, pe care le analizează cu afecțiune și înțelegere.” (Paul Bailey)

 

Născut în familia unui industriaș înstărit, Ștefan Zweig (1881-1942) și-a făcut studiile la Berlin și la Viena. Călătorește mult încă din tinerețe (în Statele Unite, Franța, Anglia, India), o cunoaște pe prima sa soție, Friederike von Winternitz, și se stabilește la Salzburg. În 1930 este deja unul dintre cei mai traduși scriitori austrieci în viață, iar povestirile și biografiile lui devin bestseller aproape imediat după apariție. Odată cu venirea la putere a lui Adolf Hitler, Zweig părăsește Austria, pentru diverse destinații: Londra, Bath, New York, Ossining și, mai târziu, Rio și Petropolis.

A scris proză (Scrisoare de la o necunoscută, Frica, Amoc, Simțuri rătăcite, Suflete zbuciumate, Douăzeci și patru de ore din viața unei femei), biografii (Maria Antoaneta, Maria Stuart, Erasmus de Rotterdam, Magellan) și memorialistică (Lumea de ieri). În 1942, când se sinucide alături de cea de a doua soție, Lotte, în Petropolis, Ștefan Zweig este deja unul dintre scriitorii celebri ai lumii. Opera lui a inspirat filme de succes, precum The Grand Budapest Hotel (2014), câîștigător a patru Premii Oscar și cinci Premii Bafta.

 

Scrisoare de la o necunoscută, de Stefan Zweig (fragment)

 

Îţi auzeam din nou vocea, îți simțeam apropierea tandră și eram la fel de copleșită, la fel de copilăros zăpăcită ca odinioară. Cum am urcat, pentru prima oară după mai bine de zece ani, treptele – nu, nu, mi-e imposibil să-ți descriu cum am simțit totul din nou de două ori mai intens, fiecare secundă, trecutul și prezentul, și în toate și tot, doar pe tine, mereu. În camera ta nu se schimbase aproape nimic, am văzut câteva tablouri în plus și mai multe cărți, ici colo, câte o piesă de mobilier străină, dar toate obiectele m-au salutat ca pe o cunoștință veche. Și pe masa de scris se afla vaza cu trandafiri – trandafirii mei pe care ți i-am trimis cu o zi înainte ca să-ți amintesc de clipa aceea de care nu-ți mai aminteai, nici măcar atunci când eram atât de aproape de tine, mână în mână, cu buzele noastre lipite. Dar m-am bucurat că te-ai îngrijit de florile mele: în preajma ta plutea, totuși, o boare a ființei mele, un răsuflu al iubirii mele pentru tine.

M-ai luat în brațe. Am rămas din nou la tine o noapte întreagă, fermecătoare. Dar nu mi-ai recunoscut nici trupul dezgolit. Am gustat fericită dezmierdările tale studiate și mi-am dat seama că tu nu faci nici o deosebire între o iubită și o femeie care se vinde, că te abandonezi totalmente dorinței, cu plenitudinea neprefăcută și risipitoare a întregii tale ființe. Ai fost atât de delicat și de tandru cu mine, femeia agățată într-un local de noapte, atât de nobil și de adorabil de respectuos și, în același timp, atât de pătimaș în plăcerea pe care o primeai; am simțit din nou, copleșită de fericire, dualitatea aceea particulară a caracterului tău, pasiunea expertă, cerebrală, învăluită de cea senzuală, care mă făcuse dependentă de tine încă din copilărie. Niciodată n-am mai văzut un bărbat care să se dăruiască cu atâta pasiune clipei în momentele tandre ca tine, n-am mai întâlnit o astfel de erupere și iradiere din adâncurile ființei – pentru ca apoi să se stingă într-o abandonare nesfârșită, aproape inumană. Dar și eu m-am abandonat cu totul: cine eram acum în întuneric, lângă tine? Eram copilul înflăcărat de pe vremuri, mama copilului tău, sau o străină? Ah, totul părea atât de intim, atât de tulburător de nou în noaptea aceea plină de pasiune! Și mă rugam să nu se sfârșească niciodată.

Dar dimineața a sosit. Ne-am trezit târziu, iar tu m-ai invitat să rămân la tine pentru micul dejun. Am băut împreună ceaiul plasat în sufragerie de niște mâini invizibile discrete și am stat la palavre. Mi-ai vorbit din nou cu aceeași deschidere adorabilă, proprie firii tale și te-ai abținut și acum de la întrebările indiscrete, trezite de o curiozitate firească față de identitatea mea. Nu m-ai întrebat cum mă cheamă, nici unde locuiesc: eram din nou o aventură, o clipă fierbinte care se dizolvă fără urmă în vârtejul uitării. Mi-ai povestit că vrei să pleci într-o călătorie, undeva departe de tot, în Africa de Nord, pentru două sau trei luni ; tremuram în mijlocul clipei aceleia fericite și deja îmi răsuna toaca în ureche: s-a terminat, gata, o să mă uite! Mi-aș fi dorit să mă arunc la genunchii tăi și să țip: „Ia-mă cu tine ca să mă recunoști, în sfârșit, în sfârșit, în sfârșit, după atâția ani grei!“. Dar eram atât de timidă, atât de lașă, atât de sclavă, atât de slabă în fața ta. N-am reușit să îngân decât: „Ce păcat“. M-ai privit zâmbind: „Chiar îți pare rău?“.

În clipa aceea m-am înfuriat brusc. M-am ridicat în picioare și te-am privit îndelung fără să-mi iau ochii de la tine. Apoi am spus: „Și bărbatul pe care l-am iubit obișnuiește să călătorească tot timpul“. Te-am privit drept în ochi, în luminița din mijlocul pupilelor. „Acum, în secunda asta o să-și aducă aminte de mine!“, mi-am spus tremurând. Dar tu ai zâmbit doar și ai spus, de parcă ai fi vrut să mă consolezi: „Toți se întorc“. „Da“, am spus, „se întorc, dar până atunci uită“.

Cred că am spus-o într-un fel cam straniu, plin de năduf, pentru că te-ai ridicat și tu și m-ai privit, surprins și plin de căldură. M-ai luat de umeri. „Ce e bun nu se uită. Pe tine n-o să te uit“, ai spus și privirea ta s-a contopit cu privirea mea, de parcă ai fi vrut să-ți întipărești imaginea aceea în minte. Și când am simțit privirea aceasta pătrunzând în adâncul ființei mele, cercetând, pipăind totul în jur, aspirându-mi tot sufletul, am crezut cu tărie că, în sfârșit, se rupsese vraja cea rea a orbirii. O să-și aducă aminte de mine, o să-și aducă aminte de mine! Îmi tremura tot sufletul la acel gând.

Dar nu m-ai recunoscut. Nu, nu m-ai recunoscut, niciodată nu am părut mai străină față de tine decât în acea secundă, pentru că altfel, altfel n-ai fi putut să faci ceea ce ai făcut peste câteva minute. M-ai fi sărutat, m-ai fi sărutat încă o dată cu patimă. Trebuia să-mi aranjez părul încâlcit și, în timp ce stăteam în fața oglinzii, am văzut – am crezut c-o să intru în pământ de rușine și de dezamăgire – am văzut în oglindă cum ai strecurat discret câteva bancnote mai mari în manșonul meu. Nu știu cum am putut să-mi înăbuş ţipătul, să nu te lovesc – mă plăteai pe mine, cea care te-a iubit din copilărie, mama copilului tău, pentru noaptea aceea! Eram o femeie ușoară din Tabarin, nimic mai mult – plătită, plătită! Nu era de ajuns că nu ți-ai adus aminte de mine, trebuia să mă și umilești!

 

Frica. Scrisoare de la o necunoscută, de Stefan Zweig, Ed. Polirom, 2015, traducere din limba germană de Gabriella Eftimie, Colecţia Biblioteca Polirom. Seria Actual

© credit foto Stefan Zweig



Articole asemănătoare

„Prieteni și eroi” (Trilogia Balcanică, partea a treia), de Olivia Manning (fragment în avanpremieră)

Trilogia Balcanică scrisă de prozatoarea britanică Olivia Manning din care fac parte romanele Marea șansă, Orașul decăzut și Prieteni și eroi a apărut integral la editura Nemira, în colecția Babel,

„Celălalt Simion”, de Petru Cimpoeşu, o poveste de un umor necruţător (fragmente în avanpremieră)

La aproape cincisprezece ani de la succesul romanului „Simion Liftnicul”, Petru Cimpoeşu, unul dintre prozatorii de primă linie ai ultimilor ani, ne face cunoştinţă cu „Celălalt Simion”, într-o poveste plină de surprize şi umor.

Fărâme de viață, despre „Înainte să adorm”, de S.J. Watson

Cum ar fi dacă în fiecare dimineață ai avea ocazia să iei viața de la capăt? Dacă ai putea, zi de zi, să vezi lumea cu alți ochi? Dar cum ar fi dacă asta ți s-ar întâmpla nu doar într-o zi când simți nevoia de ceva nou, ci... în fiecare zi?

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu