• „Vous connaissez depuis longtemps ce que j'ai voulu établir, le droit de tout oser” - Paul Gauguin

Cea mai frumoasă carte de dragoste, „Fragmente dintr-un discurs îndrăgostit”, de Roland Barthes

Cea mai frumoasă carte de dragoste, „Fragmente dintr-un discurs îndrăgostit”, de Roland Barthes

Într-una din povestirile lui Borges personajul principal își propune să scrie o altă variantă a lui Don Quijote de Cervantes și se trezește că nu poate, practic, decât să o rescrie. Ceea ce înseamnă că Don Quijote e perfect așa cum e, nu există o variantă mai bună a cărții. Așa m-am simțit și eu prima oară când am citit Fragmente dintr-un discurs îndrăgostit de Roland Barthes. Nu am avut dorința s-o rescriu, însă, dorind să-mi notez cele mai frumoase citate din ea, m-am trezit că, de fapt, am început s-o transcriu. Cuvânt cu cuvânt, am copiat toată cartea. Nu am putut lăsa deoparte nici o propoziție. Am citit-o prima oară în original, împrumutată de la Institutul Francez, și, apoi, când a apărut traducerea, am recitit-o în română cu aceeași plăcere.

Mi-ar fi foarte greu să explic de ce îmi place atât de mult volumul lui Barthes. E un amestec de referințe literare, experiențe personale, gânduri pe jumătate rostite și exprimări inefabile, totul într-o scriitură de o frumusețe ce continuă să mă emoționeze la fiecare nouă lectură. Pentru că nu pot reproduce pe blog chiar toată cartea, am ales (cu greu), două fragmente reprezentative care mi-au plăcut foarte, foarte mult: Vasul-fantomă și Imposibila cunoaștere.

 

Vasul-fantomă

RĂTĂCIRE. Chiar dacă orice dragoste este trăită ca fiind unică și chiar dacă subiectul respinge ideea de a o mai repeta cândva, mai târziu, el intuiește, totuși, uneori, în străfundurile sale, un fel de polenizare a dorinței sale îndrăgostite; și înțelege atunci că, până la moarte, el este sortit rătăcirii, din dragoste în dragoste.

1. Cum se sfârșește o dragoste? – Cum, dar se sfârșește? În definitiv, nimeni – în afară de ceilalți – nu știe nimic în această privință; un soi de inocență maschează sfârșitul acestui lucru conceput, afirmat, trăit la scara eternității. Orice s-ar întâmpla cu obiectul iubit, fie că dispare, fie că trece în regiunea mai călduță a Prieteniei, oricum, nici măcar nu remarc atunci când se face nevăzut: dragostea care s-a sfârșit se îndepărtează către o altă lume, asemenea unei navete spațiale care încetează să mai semnalizeze: ființa iubită răsuna înainte ca un vacarm; or, acum iat-o, deodată, opacă (celălalt nu dispare niciodată atunci când și așa cum te-ai aștepta). Acest fenomen se datorează unei constrângeri a discursului îndrăgostit: nu pot eu însumi (subiect îndrăgostit) să-mi construiesc până la capăt povestea de iubire: nu-i sunt poetul (recitatorul) decât la început; capătul acestei povești, la fel ca propria-mi moarte, aparține celorlalți; ei sunt cei care vor scrie, în marginea ei, romanul, narațiunea exterioară, mitică.

2. Nu încetez să fiu activ – mă încăpățânez să fiu activ, orice mi s-ar reproșa și oricare mi-ar fi descurajările, ca și cum dragostea ar putea, într-o bună zi, să mă copleșească, ca și cum Binele Suveran ar fi încă posibil. De unde această curioasă dialectică care face să se succeadă, fără să încurce una pe cealaltă, dragostea absolută și dragostea absolută, ca și cum, prin dragoste, aș avea acces la o altă logică (absolutul nemaifiind constrâns să fie unic), la un alt timp (din dragoste în dragoste, trăiesc instantaneități verticale), la o altă muzică (acest sunet, fără memorie, rupt de orice construcție logică, indiferent la ceea ce-l precedă sau la ceea ce-i urmează, acest sunet este, în esența lui, muzical). Caut, încep, încerc, merg mai departe, alerg, dar niciodată nu-mi dau seama că ajung la capăt: despre pasărea Phoenix nu se spune că moare, ci numai că renaște (pot deci renaște fără să mor?).

De îndată ce nu mă mai simt preaplin și cum, totuși, nu am de gând să mă sinucid, rătăcirea devine inevitabilă. Werther el însuși a înțeles ce înseamnă toate acestea – trecând de la „biata Leonora” la Charlotte; deplasarea, e adevărat, e anulată; dar, dacă ar fi supraviețuit, Werther ar fi rescris aceleași scrisori unei a treia femei. 

3. Rătăcirea îndrăgostită are și aspecte comice: seamănă cu un balet, mai mult sau mai puțin alert, în funcție de rapiditatea subiectului infidel; dar poate fi și o operă grandioasă. Olandezul blestemat este condamnat să rătăcească pe mare atâta vreme cât nu va fi găsit o femeie cu o credință veșnică. Eu sunt acel Olandez Zburător; nu pot să nu rătăcesc (să nu iubesc) în virtutea unui semn străvechi care m-a sortit, încă din vremea foarte îndepărtată a copilăriei mele dintâi, zeului Imaginarului, chinuindu-mă cu o nevoie nestăpânită de cuvinte, care mă face să spun „Te iubesc”, din escală în escală, până când, în sfârșit, cineva va culege aceste cuvinte și mi le va înapoia; dar nimeni nu poate asuma răspunsul imposibil (al unei întregiri insuportabile), și-atunci rătăcirea continuă.

4. De-a lungul unei vieți, toate „eșecurile” din dragoste seamănă (și pe bună dreptate: ele provin din aceeași lacună). X… și Y… nu au știut (putut, vrut) să răspundă la „cererea” mea, să adere la „adevărul” meu; nu au modificat o iotă din sistemul lor; pentru mine, X… și Y… sunt incomparabili; or, eu îmi trag energia unui mereu nou început tocmai din diferența dintre ei, model de diferență mereu luată de la capăt. „Mutabilitatea” permanentă” (in inconstancia constans) de care sunt pus în mișcare, departe de a-i mătura din cale pe cei aflați toți încadrați aceluiași model funcțional (mai precis, pe cei care nu răspund la cererea mea), dimpotrivă, dislocă violent falsa lor comunitate: rătăcirea nu omogenizează, ci străluminează pe unul prin celălalt; și astfel se naște nuanța. Voi înainta, așadar, până la capătul tapiseriei, din nuanță în nuanță (nuanța fiind acea ultimă stare a culorii care nu poate fi numită; nuanța este Nesupusă).

 

Imposibila cunoaștere

IMPOSIBIL DE CUNOSCUT. Eforturi ale subiectului îndrăgostit de a înțelege și de a defini ființa iubită „în sine”, ca tip caracterial, psihologic sau nevrotic, independent de datele particulare ale relației îndrăgostite.

1. Sunt prizonierul unei contradicții: pe de o parte, mi se pare că-l cunosc pe celălalt mai bine decât oricine altcineva și-i spun aceasta în mod triumfal („Eu, da, eu te cunosc. Numai eu te cunosc atât de bine!”); dar, pe de altă parte, sunt deseori pus în fața unei evidențe: celălalt este, totuși, impenetrabil, de negăsit, nesupus; nu pot să-l dezghioc, să-i ajung la origine, descifrându-i astfel enigma. De unde vine el? Cine este el? Mă epuizez fără să sper că voi afla vreodată.

(Dintre toți cei pe care i-am cunoscut cândva, X… era, fără urmă de îndoială, cel mai impenetrabil. Aceasta se datora faptului că nu puteai ști mai nimic despre dorința sa: or, a cunoaște pe cineva nu înseamnă numai și numai a-i cunoaște dorința? Știam, fără greș, totul din dorințele lui Y…: și, de aceea, îmi apărea de parcă ar fi fost „cusut cu ață albă”, ceea ce mă făcea să-l iubesc nu cu spaimă, ci cu indulgență, ca o mamă copilul ei).

Răsturnare: „Nu reușesc să te cunosc” înseamnă: „Nu voi ști niciodată ce anume gândești cu-adevărat despre mine”. Nu pot să te descifrez pentru că nu știu cum s-o fac.

2. A se risipi, a se zbate pentru un obiect impenetrabil e pură religie. A face din celălalt o enigmă insolubilă de care, în plus, mia depinde și viața mea întreagă, înseamnă a-l consacra ca divinitate; nu voi reuși niciodată să dezleg întrebarea pe care mi-o pune, căci îndrăgostitul nu e niciodată Oedip. Nu-mi rămâne atunci decât  să răstorn ignoranța în adevăr. Nu e deloc adevărat că înțelegi cu-atât mai mult cu cât iubești; ceea ce acțiunea îndrăgostită obține de la mine este doar un soi de înțelepciune: și anume că celălalt nu este dat spre cunoaștere; opacitatea sa nu e nicicum ecranul secret, ci mai degrabă o evidență în sânul căreia jocul aparenței și al ființării este abolit. Mă cuprinde atunci această exaltare: să iubesc profund un necunoscut care să rămână necunoscut până la capăt: gest mistic: acced la cunoaștere prin necunoaștere.

3. Sau: în loc să-ți dorești să-l definești pe celălalt („Ce este el?”), mă întorc spre mine însumi: „Ce vreau eu, eu, care vreau să cunosc?” La ce-ar duce toate acestea dacă aș hotărî să te definesc ca pe-o forță și nu ca pe-o persoană? Dacă m-aș așeza eu însumi ca o altă forță înfruntând forța ta? Toate acestea ar duce către definirea celuilalt, pe care-l iubesc, prin suferința sau prin plăcerea pe care mi le provoacă.

Notă: Gide vorbind despre soția lui: „Și cum e nevoie întotdeauna de dragoste pentru a înțelege ceea ce este diferit față de sine…” (Et nunc manent in te, 1151)

 

Fragmente dintr-un discurs îndrăgostit, de Roland Barthes, Ed. Cartier, 2007, trad. Sorina Dănăilă, col. „Biblioteca deschisă”

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

Una dintre poveștile pe care America le iubește, despre „Adevărul despre cazul Harry Quebert”, de Joël Dicker

Povestea unei mari iubiri, a unei frumoase prietenii și, așa cum stă bine unui roman polițist de succes, a unei odioase crime.

„Mireasa hoțomană”, de Margaret Atwood

Trei prietene, Tony, Charis și Roz, sunt urmărite, pe parcursul a patru decenii, de spectrul unei a patra protagoniste, Zenia, o femme fatale seducătoare și periculoasă, al cărei portret nu-l aflăm niciodată într-un mod direct, ci numai din reflecții și cioburi.

Care ți-e povestea? – „Viața lui Pi”, de Yann Martel

Ca și în basmul popular românesc al păsării măiastre pe care eroul o caută zadarnic în lumea întreagă doar pentru a o găsi în poarta casei așteptându-l să se întoarcă, Pi ne vorbește despre rolul esențial, acum uitat, al povestitorului pentru comunitate și ne aduce aminte că, de multe ori, adevărurile fundamentale se află chiar în fața noastră așteptând să fie descoperite.

4 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu


  1. simona criste 24-03-2015 22:25

    Nici gand. Doar ca am un dulap intreg de carti care asteapta sa fie citite..si mi+am promis ca anul asta fac progrese, dar cand gasesc recomandari intru rapid si le caut online si ajung sa citesc tot pe telefon si pe tableta si cele printate tot raman in urma. You keep up the good work ca noi ne descurcam:D

    Raspunde
  2. Laura Câlțea 24-03-2015 22:42

    :) „problema” e că piața editorială a început să-și revină, iar anul ăsta chiar au apărut foarte multe cărți, și în original și traduceri. în plus, eu sunt și o cititoare cu gusturi eclectice, așa că citesc cărți din mai multe genuri și domenii, și de aici se îngroașă treaba :) spor la citit și ținem legătura! ;)

  3. simona criste 24-03-2015 21:54

    De cand ti+am descoperit blogul lista mea de lectura creste aproape zilnic. Si pana acuma aveam problema asta pentru ca am prieteni in blogosfera care sunt pasionati de citit...dar tu chiar mi-ai dat lista peste cap. Multumesc:)

    Raspunde
  4. Laura Câlțea 24-03-2015 22:21

    :))) eu îți mulțumesc că-mi mulțumești totuși pentru asta :))) nici nu știu ce să mai fac, toți mi se plâng că vorbesc prea mult despre prea multe cărți frumoase și că nu mai fac față să citească... oare e cazul să încetez? :P :)