• „Pentru a avea o căsătorie fericită, trebuie să-i spui partenerului totul, mai puțin lucrurile esențiale” - Cynthia Nelms

Nu înțelegem niciodată iubirile celorlalți, despre „Femeia sfâșiată”, de Simone de Beauvoir

Nu înțelegem niciodată iubirile celorlalți, despre „Femeia sfâșiată”, de Simone de Beauvoir

„Oare ce-și doresc femeile?”, se întreba Freud, și mulți alții înaintea lui și după el. Și, vorba ceea, dacă el nu a reușit să-și dea seama, oare cine o s-o facă?... Oare femeile înțeleg femeile?

 

Mister masculin și mister feminin

 

Volumul Femeia sfâșiată, de Simone de Beauvoir, cuprinde trei proze scurte foarte puternice, în tonalități diferite, fiecare având în centru o femeie aflată într-un moment de criză și, de fiecare dată, trecută de prima tinerețe, aflată la o vârstă ce ar trebui să aparțină, teoretic, certitudinilor, dar care se dovedește a fi a completei relativități: în loc să fie bine stabilită, toată existența lor se dovedește a fi fost superfluă, instabilă, lipsită de sens.

Cele trei nuvele ilustrează, totodată, și trei convenții literare distincte: narațiune la persoana I (Vârsta discreției), monolog interior și imitarea fluxului gândirii (Monolog) și jurnalul (Femeia sfâșiată). Trei modalități de exprimare diferite, trei sensibilități particulare, trei existențe în derivă. Iar alături de trădarea pe care protagonistele o simt că a avut loc în viața lor, deși nu reușesc s-o localizeze, s-o explice, mai apare, subtilă, încă o trădare, mai gravă: cea a cuvintelor, care, atunci când viața nu mai are sens, își pierd și ele tot înțelesul și toată forța.

 

Timp de două săptămâni nu am mai scris nimic în caietul ăsta pentru că m-am recitit. Și am văzut că vorbele nu spun nimic. Furiile, coșmarurile, groaza, toate astea scapă cuvintelor. Aștern unele lucruri pe hârtie atunci când îmi recapăt forțele, cu disperare sau speranță. Dar ruina, abrutizarea, descompunerea nu reies din aceste pagini.

 

Îmbătrânirea, lașitatea și comoditatea bărbaților, tendința femeilor de a se sacrifica („pentru binele familiei”), credința lor că asta trebuie să facă (dur pedepsită de autoare), dragostea acaparatoare a mamelor de băieți, criza vârstei de mijloc, criza identității, „războiul sexelor”, mister masculin vs. mister feminin (nu doar femeile sunt misterioase și de neînțeles, bărbații pot fi la fel pentru celălalt sex), mamă vs. soție – o bătălie eternă pentru autoritate, trădarea cuvintelor (imposibilitatea comunicării cu celălalt și imposibilitatea cuvintelor de a exprima adevărul trăirilor, adevărul vieții), cele trei proze scurte din volum se dovedesc a fi foarte bogate în semnificații și posibile interpretări, chiar și acum la jumătate de secol de la publicare. 

 

În poveștile legate de despărțiri, istorisite de femei, nu pricepi niciodată nimic. „Misterul masculin” este mult mai impenetrabil decât „misterul feminin”.

 

 

Este o altă femeie în viața mea...

 

Jurăminte de iubire, confesiuni, amintiri, trădări și lumi care se destramă într-o clipă. Doar cuvinte...

Mă privea cu o gravitate puțin tristă, iar eu m-am topit așa cum mă topesc ori de câte ori mă învăluie cu acea lumină sumbră și caldă. L-am întrebat încet:

– Spune-mi de ce vii așa de târziu.

Nu mi-a răspuns nimic.

– Ați băut? Ați jucat poker? Ați ieșit? Ai uitat cât e ceasul?

Continua să tacă, cu un soi de insistență, învârtind paharul între degete. Am aruncat la întâmplare vorbe absurde ca să-l scot din sărite și să obțin o explicație:

– Ce se întâmplă? Este o femeie în viața ta?

Fără să-și ia ochii de la mine, mi-a spus:

– Da, Monique, este o femeie în viața mea.

(Totul era albastru deasupra capetelor și sub picioarele noastre se zărea dincolo de strâmtoare coasta africană. Mă strângea la pieptul lui: „Dacă m-ai înșela, m-aș omorî.” „Dacă tu m-ai înșela, nu ar fi nevoie să mă omor. Aș muri de supărare”. A fost în urmă cu cincisprezece ani. Deja? Ce înseamnă cincisprezece ani? Doi și cu doi fac patru. Te iubesc, nu te iubesc decât pe tine. Adevărul este indestructibil, timpul nu schimbă nimic.) /…/

– De ce nu mi-ai spus imediat?

M-a privit timid și mi-a spus, cu regret în glas:

– Spuneai că ai muri de supărare…

– Așa se spune.

Deodată mi-a venit să plâng: nu voi muri, și asta era cel mai trist. Printre irizări albastre priveam Africa, în zare, iar cuvintele pe care le rosteam nu erau decât niște cuvinte.

Cine suntem noi? Cine sunt cei pe care-i iubim? Putem cunoaște cu adevărat pe cineva? Ne putem cunoaște măcar pe noi înșine? Cât de mult ne autoamăgim când iubim? Întrebările astea nu ni le punem niciodată atunci când totul merge bine. Ni le punem tot timpul prea târziu.

La 44 de ani, după 22 de ani de căsnicie, Monique, protagonista nuvelei Femeia sfâșiată de Simone de Beauvoir, aude cuvintele pe care nici o soție nu vrea să le audă vreodată: „Există o altă femeie în viața mea…”. Șoc, mirare, dezamăgire, stupoare, revoltă, deznădejde, resemnare… timp de șapte luni cât ține relatarea din jurnalul ei, Monique trece prin toate stările posibile. Viața casnică și liniștită de până atunci îi este dată complet peste cap și ea se trezește în imposibilitatea de a face față unei situații pe care o cunoștea doar din experiențele altora.

După ce descoperă că nu mai știe cine este omul căruia i-a dedicat toată viața, își dă seama că nu mai știe nici cine este ea. Obișnuită să se vadă ca soție și mamă model, nu se poate defini în lipsa acestor roluri. Una dintre fete s-a măritat, alta duce o viață independentă peste ocean, iar soțul său are o existență paralelă cu o altă femeie. „Cine sunt eu?” „Cum mă văd oamenii pe mine?”.

Ce e mai greu de suportat când afli că celălalt te înșală? Intimitatea furată: gesturi mici și insignifiante care credeai că-ți aparțin (fața mototolită de somn, dimineața devreme), complicitatea unui zâmbet, pasiunile comune, confidențele… După imposibilitatea de a concepe rutina unui cuplu din care tu nu mai faci parte, urmează întrebările fără răspuns. De ce ea? Ce îi oferă ea și eu nu pot? E mai frumoasă, e mai inteligentă, e mai bună la pat? Unde a dispărut omul pe care îl cunoșteam și pe care îl iubeam? Alături de ea e același om pe care l-am iubit și care m-a iubit sau e un altul? Întrebări peste întrebări, vinovății tardive și încercări zadarnice de a găsi un sens, un vinovat, o salvare, o cale de ieșire. Inutil, însă, pentru că la ora despărțirilor „misterul masculin” se dovedește a fi „mult mai impenetrabil decât misterul feminin”. Și, oricât ne-am chinui, „nu înțelegem niciodată iubirile celorlalți”.

Inițial, Femeia sfâșiată mi s-a părut cea mai puțin actuală din cele trei nuvele ale volumului. Înșelată, umilită, părăsită, Monique nu poate face nimic nici pentru a-și salva căsnicia, nici pentru a ieși din situația asta. Pe măsură ce dădeam paginile eram tot mai exasperată văzând-o cum se cufunda în depresie și disperare și mă gândeam: asta se putea întâmpla femeilor din anii ’60, nu se mai poate întâmpla femeilor de acum. Femeile de azi sunt mult mai independente, mult mai sigure pe ele, mult mai puternice, nu mai au nevoie de un bărbat alături care să le definească, nu-și mai sacrifică cariera și pasiunile și nu se mai pun mereu pe ultimul loc. Mi-a luat ceva timp să-mi dau seama că mă înșel și că nuvela asta a rămas la fel de actuală ca și acum 50 de ani.

De ce oare se simt femeile îndatorate să se sacrifice pentru binele celor pe care-i iubesc? De ce a considerat Monique de la sine înțeles că ea trebuie să-și sacrifice cariera pentru a fi la dispoziția familiei sale? Ne face iubirea mai altruiste și mai puțin individualiste? În timp ce societatea consideră normal dreptul bărbatului de a experimenta, de a se plictisi, de a se întinde mai mult decât îi este plapuma, este fericirea familiei suficientă pentru fericirea femeii? Toți prietenii lui Monique (bărbați și femei deopotrivă) încearcă să o convingă că e de prost-gust să se scandalizeze pentru o aventură. O fidelitate de 14 ani e, oricum, o chestie excepțională.

Aflată în imposibilitatea de a se mai defini ca soție și ca mamă (întrucât fetele ei nu mai au nevoie de ea, fiind deja mature), ce îi rămâne lui Monique? Nimic. Efectiv, nimic. Timpul a trecut, ea l-a lăsat să treacă, crezându-se la adăpost, pentru a descoperi a fost înșelată. Însă a fost înșelată Monique? Sau s-a lăsat înșelată? Frânturi din vechi dialoguri, certuri îngropate, cuvinte spuse la mânie, tăceri uitate, la o analiză atentă Monique descoperă cu câtă sârguință a preferat să uite ce nu i-a convenit. În singurătate, forțându-se să dezgroape amintirile frumoase ale iubirii lor, își dă seama că nu găsește nici o imagine, nici o emoție care să nu fie mai veche de 10 ani. 10 ani în care nu a realizat că ceva s-a schimbat în viața ei, că bărbatul de lângă ea, treptat, s-a îndepărtat…

E greu s-o condamni pe Monique pentru vina de a crede în iubirea ei, de a vrea o familie fericită și o viață liniștită. Dar, în final, e greu să-l condamni și pe soțul ei, Maurice, pentru nefericirea pe care i-o provoacă. Pentru că, deși a mințit-o atâta timp, el a încurajat-o să-și găsească o ocupație, să-și facă o carieră, să găsească și alte preocupări în afara celor domestice. Toate propunerile lui s-au lovit, însă, de opoziția lui Monique. Iar aceste alegeri, această complacere în zona de confort pe care i-o dădea viața familială, se întorc, în cele din urmă, împotriva ei. Și cred că asta e lecția subtilă pe care Simone de Beauvoir a vrut s-o transmită cititoarelor ei.

Pedepsindu-și personajul, scriitoarea avertizează asupra pericolelor ce se ascund în spatele renunțărilor, ale sacrificiilor care credem că ne transformă în mame mai bune, în soții mai bune, în femei mai bune… Nu o să fim mai bune și nu o să ne fie niciodată mai bine atâta timp cât o să ne lăsăm convinse (de societate, de soți, de noi înșine) că trebuie să punem fericirea noastră pe ultimul loc. Poate să sune dur ce spun acum, dar ăsta nu este egoism, este, de fapt, o formă de altruism. Pentru că atâta timp cât ne permitem să fim noi însene, să ne afirmăm individualitatea, să ne construim o identitate care să nu se sprijine imaginea pe care o au ceilalți despre noi, o să putem fi și bune și fericite și să-i facem și pe ceilalți fericiți.

Excelent scrisă, cu treceri de la o stare la alta foarte bine dozate, nuvela lui Simone de Beauvoir lasă să se întrevadă, printre rânduri, o dublă trădare. Transformată într-un ciudat și irespirabil menage à trois, criza căsniciei sale se transformă, pentru Monique, într-o criză identitară: descoperă că tot ceea ce știa despre ea însăși și despre viața ei a fost clădit pe fundația șubredă și înșelătoare a cuvintelor. „Te iubesc, te iubesc numai pe tine”… „Dacă m-ai înșela, m-aș omorî”… Dar cuvintele se schimbă și ele, odată cu timpul… Ce ne mai rămâne când cuvintele devin doar vorbe-n vânt? Trădarea lui Maurice este însoțită de încă una, mai subtilă, mai greu de identificat, mai greu de controlat: trădarea cuvintelor. Cuvintele care au spus adevărul se transformă în cuvinte care au înșelat („Te iubesc, te iubesc numai pe tine”). Cuvinte care mângâie, cuvinte care taie, cuvinte care spun adevărul, cuvinte care înșală. Mereu sunt aceleași cuvinte, dar suntem noi mereu aceiași? Cine se schimbă: cuvintele sau oamenii?

 

Femei în pragul unei crize de nervi

 

Cehov, parcă, spune undeva că, dacă într-un spectacol, vedem la ridicarea cortinei o pușcă atârnată pe perete, în Actul III, cineva trebuie să fie împușcat. Simone de Beauvoir își începe prima dintre cele trei nuvele din volumul Femeia sfâșiată vorbind despre imposibilitatea de a înțelege dificultățile de comunicare între oameni. Dacă vrei să comunici ceva, o faci. Este foarte simplu. Evident că exact asta e taman lecția pe care protagonista trebuie să o înțeleagă, și anume că nu e atât de ușor să comunici, să înțelegi și să te faci înțeles.

 

Ceva s-a schimbat, îmi spuneam în timp ce mergeam cu o sută patruzeci la oră pe autostradă. Stăteam lângă André, ochii noștri vedeau aceeași șosea, același cer, dar exista între noi, invizibil, imperceptibil, un strat izolant.

 

Fostă profesoară de literatură, autoare de monografii, intelectuală de stânga, căsătorită și mamă a unui băiat (acum bărbat căsătorit), eroina din Vârsta discreției descoperă că există momente în viață când, deși ai la dispoziție toate cuvintele, nu mai reușești să ajungi la celălalt. Iar în cazul ei lucrul ăsta e valabil atât în relația cu soțul și cu fiul, cât și în cea pe care o stabilise cu cititorii săi. O astfel de descoperire făcută la tinerețe te poate avertiza că trebuie să-ți așezi viața pe alt făgaș, că ar fi binevenită o schimbare… La 60 de ani îți arată, pur și simplu, că nimic din ce ai făcut n-a avut sens. Iar bătrânețea devine (și mai) insuportabilă.

 

Un taxi m-a dus în parcul Montsouris, unde aveam întâlnire cu Martine. Cum am intrat, mirosul ierbii cosite m-a înfiorat: mirosul pășunilor alpine pe unde mergeam împreună cu André, cu rucsacul în spinare, mirosul emoționant al câmpurilor din copilărie. Reflexii, ecouri se propagau la infinit: am descoperit plăcerea de a avea în spatele meu un trecut îndelungat. Nu am timpul să mi-l povestesc, dar adesea, pe neașteptate, îl surprind voalat, pe fundalul clipei prezente; îi conferă culoarea, lumina, așa cum stâncile sau nisipul se reflectă în luciul mării. Pe vremuri, mă lăsam legănată de proiecte, de promisiuni; acum, umbra zilelor trecute îmi catifelează emoțiile, plăcerile.

 

Inițial o femeie puternică, sigură pe sine, cu nenumărate proiecte de viitor întinzându-i-se în față, protagonista descoperă că totul e relativ, că nimic nu e așa cum și-a închipuit, că toate eforturile de a-și aranja viața așa cum și-a dorit au fost vane. Conștientizarea acută a faptului că tânăra soție a fiului ei îl îndepărtează de idealurile lui (mai bine zis idealurile pe care mama lui i le stabilise, în conformitate cu propriile sale credințe) o face să realizeze că nu-i mai rămâne decât să îmbătrânească alături de boșorogul care a devenit soțul ei. Iar acesta este, probabil, primul moment în care e forțată să accepte faptul că a devenit (cum? când?...) o femeie bătrână.

 

Viața mea se precipită în mod tragic. Și totuși, în clipa de față, se scurge cu atâta lentoare – ceas de ceas, clipă de clipă. Trebuie să așteptăm mereu ca zahărul să se topească, ca amintirile să se șteargă, ca rănile să se cicatrizeze, ca soarele să apună, ca plictiseala să se risipească. Ciudată întrerupere a celor două ritmuri. În goana lor zilele îmi scapă, dar luate una câte una mă fac să lâncezesc.

 

Dintre cele trei nuvele, cea mai incomodă și mai greu de citit mi s-a părut a doua, Monolog. Foarte bine scrisă, cu un discurs care imită fluxul gândirii, în fapt un monolog maniac, povestirea ilustrează foarte veridic cât ne este de greu, fiecăruia dintre noi, să scăpăm din capcana gândirii. A propriei gândiri. Cred, însă, că această povestire ar fi cel mai bine înțeleasă într-un alt context: cel al punerii în scenă (de fapt, la Clubul Cărțile Denisei de luna asta doamna Denisa Comănescu chiar a spus că, din toată opera de ficțiune a Simonei de Beauvoir, acest text de mici dimensiuni s-ar preta cel mai bine la o dramatizare).

Citindu-l, eu am avut permanent în minte o piesă de teatru a lui Mihai Măniuțiu pe care am văzut-o acum câțiva ani la Festivalul de Teatru de la București, și anume Psihoză 4:40 de Sarah Kane. Pentru a ilustra cât mai sugestiv monologul psihotic al eroinei, regizorul a amplificat sunetul cu ajutorul a mai multor difuzoare puse lângă scenă (eram la Teatrul Odeon din București, deci într-o sală mică în care nu e nevoie de microfoane pentru ca actorii să fie auziți). Aproape toate replicile protagonistei erau țipate și, evident, amplificate cu ajutorul boxelor. Am ieșit de la piesă complet buimacă. Și abia afară, după ce am ieșit de la piesă, am reușit să înțeleg, pe de o parte, de ce a ales regizorul să se folosească și de boxe și, pe de altă parte, am început să intuiesc chinul prin care poate trece un om bolnav psihic. Și abia atunci m-am îngrozit. Aceeași senzație am avut-o citind și nuvela Monolog de Simone de Beauvoir. Mi-ar plăcea să o văd, vreodată, pusă în scenă.

 

Dumnezeule mare! Viața este atât de lină, limpede, curge de la sine atunci când lucrurile merg bine. Și este suficient să te împotmolești o dată. Atunci descoperi că este opacă, că nu știi nimic despre nimeni, nici despre tine, nici despre ceilalți: cine sunt, ce gândesc, ce fac, cum te privesc.

 

Cel de-al treilea text, care dă și titlul volumului, Femeia sfâșiată, este cel mai lung și, probabil, cel mai complex. Pentru mine a fost, totodată, și cel mai incomod. Pentru că nu am putut să înțeleg de ce Monique, protagonista, nu încetează să-și plângă de milă și nu se străduiește să-și refacă viața, departe de soțul infidel care o părăsește pentru o femeie mai tânără. De ce nu-și ia o slujbă? De ce nu iese în oraș să cunoască oameni noi? De ce nu-l dă pe ușă afară în loc să-i cerșească încă o oră, încă o zi, din timpul pe care el i-l alocase celeilalte? Până la final, am ajuns să cred că scriitoarea a vrut, de fapt, să-și pedepsească eroina, să pedepsească, de fapt, un anumit fel de a fi al femeilor care aleg să-și sacrifice idealurile, ambițiile personale, dorințele, pe altarul familiei, al acelor femei care se lasă tot timpul la urmă. Eu am simțit o anumită desconsiderație a autoarei la adresa personajului său, iar toate chinurile prin care a trecut le-am perceput ca un fel de pedepse ilustrative pentru cititoare.

 

Un om își pierduse umbra. Nu mai știu ce i s-a întâmplat, dar era îngrozitor. Eu mi-am pierdut chipul. Nu îl priveam prea des; dar era acolo, în fundal, așa cum mi-l zugrăvise Maurice. O femeie directă, adevărată, „autentică”, fără meschinării sau compromisuri, dar înțelegătoare, indulgentă, sensibilă, profundă, atentă la lucruri și la oameni, dăruindu-se cu pasiune celor pe care îi iubește, clădind pentru ei fericire. O viață frumoasă, senină și împlinită, „armonioasă”. Este întuneric, nu mă mai văd deloc. Dar ceilalți ce văd? Probabil ceva hidos.  

 

O femeie nu ar trebui să-i permită unui bărbat să-i acapareze existența și să devină singura instanță de la care-și dobândește identitatea. Iar dacă o femeie lasă ca asta să se întâmple, vina îi aparține și trebuie să-și asume și suferința care decurge de aici. Mi s-a părut că Simone de Beauvoir își pedepsește personajul ca să-și avertizeze cititoarele. Și dacă unei cititoare ca mine i se poate părea frustrant să vadă cum protagonista nu reușește să-și depășească temerile și să treacă mai departe (sper să nu mă trezesc în situația femeii din prima nuvelă care nu reușea să înțeleagă cum nu pot oamenii să comunice J), cred că pentru o cititoare din anii 60-70 temerile lui Monique și dificultățile ei erau mai ușor de înțeles (și, probabil, la fel de greu de depășit).

Opera ficțională a lui Simone de Beauvoir poate fi văzută și ca o foarte subtilă introducere la scrierile sale feministe, iar cele trei proze din acest volum pot fi citite și prin această grilă de interpretare. Tot în cadrul Clubului Cărțile Denisei am aflat că Editura Humanitas pregătește și o reeditare a volumului Al doilea sex. Aștept cu nerăbdare cartea și cred că ar fi foarte interesantă o discuție în care aceste două volume să fie puse în oglindă. Chiar dacă scrierile lui Simone de Beauvoir au apărut în a doua jumătate a secolului trecut, ele rămân totuși destul de actuale, mai ales în contextul în care, în România, mișcarea feministă a ajuns cu o întârziere de câteva decenii.

Femeia sfâșiată, Simone de Beauvoir, Ed. Humanitas Fiction, 2014, trad. Anca Milu-Vaidesegan, col. „Raftul Denisei”

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

„The Underground Railroad”, de Colson Whitehead, va apărea la Humanitas Fiction

Romanul „The Underground Railroad”, de Colson Whitehead, cu titlu de lucru în limba română „Ruta subterană”, va fi publicat pentru ediția din acest an a târgului de carte Gaudeamus în colecția „Raftul Denisei”.

Ostranenie – „Fetițele. Rude sărmane”, de Ludmila Ulițkaia

Existențe frânte, personaje înduioșătoare prin maniile lor, lucruri mărunte ce pot dărâma convingeri de viață aparent solide, iubiri tragice ce te duc în pragul nebuniei și dincolo de el, volumul Ludmilei Ulițkaia face portretul unei lumi aparent statice dar care-și caută necontenit contururile.

Concurs „Madame Mallory și micul bucătar indian” - Rețeta preferată (încheiat)

Concurs cu premii: câștigă un exemplar din romanul „Madame Mallory și micul bucătar indian”

4 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu


  1. aura 09-01-2016 11:31

    ce frumos ai povestit, acum vreau si eu sa o citesc :)

    Raspunde
  2. Laura Câlțea 10-01-2016 10:16

    mulțumesc, mă bucur că ți-a plăcut:)

  3. Anca 16-07-2014 19:31

    Nu știu de ce te miră comportamentul lui Monique; sunt vreo 50 de ani de când sunt scrise povestirile astea și femeile încă consideră normal să îndure bărbați barbari, frustrați și needucați. Dar ai observat bine însă, ca de Beauvoir pare să fie sadică inteționat cu personajele ei, amplifică mult toate acele atitudini și idei care ei i se par absurde, adoptând totuși un ton prin care reușeste să-și transmită mesajul clar și răspicat.M-a enervat Monologul la început, dar pe parcurs l-am găsit atât de viu, de vulcanic, de real încât nu pot spune că-mi displace.Felicitări pentru recenzie!

    Raspunde
  4. Laura Câlțea 16-07-2014 22:45

    Cred că m-am implicat (puțin mai mult) afectiv în nuvela asta. Efectiv, tot așteptam să facă ceva pentru ea, să iasă din starea aia, vedeam o grămadă de chestii pe care le putea face, și ea se întorcea obsesiv la aceeași relație bolnăvicioasă cu soțul ei. Și, la un moment dat, când deja nu mai puteam de indignare, mi-am dat seama că scriitoarea face intenționat asta ca să ne trezească pe noi, cititoarele. Și atunci mi s-a părut genială. Trist e, cum ai spus tu, că femeile încă consideră normal să rămână în astfel de relații... Mersi pentru comentarii și pentru completări! Mă bucur că ți-a plăcut recenzia :)