„Cele opt vieți ale unui trickster de-o vârstă cu veacul”, de Mirinae Lee (fragment)

Roman nominalizat la Premiului Women's Prize 2024

Când trăieşti în apropierea graniţei cu Coreea de Nord, regula jocului este „totul sau nimic“, o bătălie constantă din care ieși câştigător sau învins.

Prin această lume periculoasă, bântuie o femeie remarcabilă care a descoperit că, pentru a rămâne în viață, trebuie să fii un „trickster“ care nu se dă înapoi de la nimic.

Inspirată de povestea adevărată a uneia dintre cele mai bătrâne femei care au reuşit prin propriile forțe să fugă din Coreea de Nord, cartea de faţă țese, în opt capitole seducătoare și întunecate, o istorisire complexă despre supravieţuire, traumă și familie. Tricksterul lui Mirinae Lee este o figură polimorfă — de-a lungul acestor capitole îmbinate cu măiestrie ne apare ca sclavă, iluzionistă, criminală, teroristă, spioană, amantă şi mamă — o femeie care trebuie adesea să aleagă varianta de neconceput, ca să poată supravieţui războiului şi ocupaţiei Coreei.

„Captivant, seducător... vă va ţine în suspans cu privire la ce e adevărat în povestea de faţă.“ (New York Times Book Review)

„Un roman ameţitor care reconstituie istoria Coreei de-a lungul secolului XX prin povestea hipnotică, sfâșietoare și profund fragmentată a unei femei și a multiplelor ei avataruri.“ (Monica Ali, autoarea romanului Căsătorie din dragoste)

„«Deosebit de original» este un calificativ prea modest pentru această capodoperă incitantă, care te poartă pe întregul mapamond și de la un deceniu la altul. Lee a reușit imposibilul — dintr-un secol scindat, dominat de chin și trădări, a ţesut un roman de o frumuseţe aparte, plin de suflul reînnoirii.“ (Junot Díaz, autorul romanului Scurta și minunata viaţă a lui Oscar Wao)

„Frumosul roman al lui Lee este o poveste despre supraviețuire, traumă și dragoste în cele mai tumultuoase vremuri ale Coreei moderne. Limbajul metaforic și liric, narațiunea brutală și tulburătoare și stilul impecabil îi vor ține pe cititori cu sufletul la gură până la sfârșit.“ (Booklist)

„O poveste captivantă, care se desfășoară pe fundalul istoriei turbulente a Coreei... Sclipitoare și originală.“ (Washington Post)

Mirinae Lee s-a născut și a crescut în Seul. A publicat proză scurtă în Antioch Review, Meridian, Black Warrior Review, Pleiades, Shenandoah și Massachusetts Review. Locuiește în Hong Kong împreună cu soțul și copiii. Cele opt vieți ale unui trickster de-o vârstă cu veacul este primul său roman.                                      

Cele opt vieți ale unui trickster de-o vârstă cu veacul, de Mirinae Lee (fragment)

(extras din „A cincea viață”)

 

Nimeni nu voia s-o recunoască deschis, dar ştiam cu toţii că e atrăgătoare. Băieţii erau deopotrivă speriaţi şi fermecaţi de ea — ziceau că vede fantome, ba chiar c-ar vorbi cu ele. Cred că asta se întâmpla din cauza ve­derii ei slabe: avea irisurile neobişnuit de mari, de parcă ar fi mestecat un mac o oră întreagă. Privirea ei stranie, însoţită adesea de un râs strident, sacadat, care-ţi dădea senzaţia că se îneacă, părea să te străpungă, de parcă s-ar fi holbat la vreo creatură bizară care pândea în spatele tău. Aşa că, de fiecare dată când dădeam nas în nas cu ea printre buruienile înalte, argintii, de pe malul râului Imjin, inimile noastre o luau la goană. Era, desigur, în­văluită în mister. Nimeni nu ştia ce vârstă are — dacă te luai după aspectul ei nepământean, ar fi putut la fel de bine să aibă cincisprezece sau treizeci şi cinci de ani. Nimeni nu-i cunoştea familia, nici nu se ştia de unde venise.

Dar pe vremea aceea nu era ceva neobişnuit să vezi personaje stranii apărând şi dispărând prin părţile noas­tre. În urma războiului rămăseseră o mulţime de orfani, ai căror părinţi fie muriseră, fie nu mai putuseră scăpa din Nord când ţara fusese împărţită în două. Prietenul meu cel mai bun, Yong, reprezenta un astfel de exemplu nefericit. Fratele său mai mare, Wan, era singura rudă pe care o mai avea şi, în ochii lui Yong, era un personaj le­gendar, un soi de mamă, tată şi Dumnezeu laolaltă. Yong nu era genul de persoană pe care ţi-ai alege-o ca prieten. Era cel mai scund şi mai gălăgios băiat din lasă şi adesea îi curgea sânge din urechea stângă, din senin. Tata îl de­scria drept pramatia aia care a fugit de la circ. Yong îşi îm­biba mereu părul gras şi neîngrijit cu pomada pe bază de untură pe care o folosea frate-său, poate pentru a as­cunde jegul, astfel că răspândea un miros dubios, o com­binaţie de canal şi abator. Am devenit prieteni în clasa a doua, când mi-a luat apărarea în faţa unui grup de cinci băieţi dintr-a cincea care mă hărţuiau, numindu-mă bă­iat de comunist, pentru că mă născusem în Nord. Am în­casat amândoi o mamă de bătaie zdravănă, de-am rămas fiecare fără un dinte. Am aflat că Yong se născuse şi el în Nord şi, deşi niciunul dintre noi nu avea vreo amintire despre viaţa de dincolo de graniţă, acest trecut ruşinos comun ne-a unit, transformându-ne în fraţi de cruce.

Cătunul nostru, care se numea Geumpari, era situat în amonte, pe cursul râului Imjin. Era aşa de aproape de paralela 38, încât în zilele senine, fără vânt, auzeai până şi emisiunile de propagandă de la postul de radio nord-coreean — eu şi Yong încercam adesea să imităm accen­tul acela straniu, afectat, teatral. Yong mi-a spus că, în apropiere de Panmunjoem, Imjinul avea un yeoulmok secret, un vad unde apa nu era deloc adâncă, de-o putea trece şi un copil. Dincolo de vad mai erau doar câţiva soldaţi şi apoi porţiunea numită DMZ, zona demilitari­zată, mi-a explicat Yong entuziasmat. Mereu îmi cerea să-l însoţesc în incursiunea secretă pe care avea s-o facă în Coreea de Nord, într-o bună zi. Mereu îi promiteam că da, ştiind foarte bine că era unul dintre lucrurile pe care le puneam la cale, dar pe care nu aveam să le facem niciodată. Oricum, Imjinul era locul unde ne făceam veacul: ne petreceam verile înotând în apele lui, poto­lindu-ne foamea cu broaştele şi peştii plini de nămol.

Toamna iscodeam prin buruienile înalte, argintii, de pe mal, care ne ajungeau până la bărbie uneori, în spe­ranţa care ne furnica până în vârful degetelor c-am pu­tea să dăm cu ochii de Fecioara-Fantomă. Mama mi-a spus de multe ori să nu mă apropii de râu, avertizându-mă că minele rămase de la americani erau purtate uneori până acolo după ploi abundente, dar treaba asta nu mă descurajase niciodată. Eram la vârsta la care un „nu“ apăsat îţi inspiră un „da“ plin de curiozitate.

Lui Yong îi plăcea să pretindă că ar şti mai multe de­cât oricine despre Fecioara-Fantomă. Într-o zi, răsfoind Playboy-ul deja îndoit la colţuri al lui Wan, Yong a anun­ţat brusc că ştie de unde a apărut Fecioara-Fantomă.

— Am auzit deunăzi că, de fapt, a scăpat de la Casa Roşie din Munsan, cea de lângă baza militară a yankei­lor. A fost vândută acolo când era foarte tânără şi a fu­git acum câţiva ani. De atunci tot cutreieră pe-aici şi se preface c-ar fi nebună, retardată, ştii, ca să nu fie dusă înapoi.

Yong a susţinut treaba asta cu o sinceritate înflăcă­rată şi mai-mai că am crezut versiunea lui.

— Futu-i, nici gând! Ştoarfa aia nu-i de la Casa Roşie! l-a contrazis frate-său.

Wan ne-a zis că deja o întrebase pe matroana de la Casa Roşie, dat fiind că era cel mai important cli­ent al lor după americani. Femeia i-ar fi răspuns că ni­cio fată nu reuşise să plece de la Casa Roşie de când era ea acolo, dacă nu cumva avusese noroc să se mărite cu vreun soldat american şi să se mute cu el în Statele Unite.

— Aşa că pizda aia e încă proaspătă! a conchis Wan, plescăind din buze.

El şi Yong s-au hlizit, râsul acela şui al personajelor negative de duzină din benzile desenate americane, iar gestul m-a făcut să-mi dispreţuiesc, pentru prima dată, prietenul.

Fără a vrea să-l jignesc pe Yong, niciodată nu-l în­ghiţisem pe fratele său mai mare. Nu suportam să-i văd mutra de dihor, cu bărbia ascuţită şi nasul îngust, turtit, care duhnea mereu a soju[1] şi prevestea belele. Era coşma­rul oricărui părinte: un huligan puturos, spurcat la gură, care-şi pierdea vremea trăgând la măsea rom ordinar, fu­mând iarbă şi legând tovărăşie cu „prinţesele yankeilor“[2] căzute în dizgraţie. Deoarece nu-l văzusem niciodată muncind ziua, mă întrebam adesea de unde făcea rost de banii pe care-i risipea pe băutură şi la Casa Roşie. Dar, ori de câte ori încercam să-l descos pe tema asta, Yong nu scotea o vorbă.

La scurt timp după aceea, am aflat adevărul de la tata.

Era o zi în care ploua abundent. Tata s-a întors acasă noaptea târziu, răspândind un damf acru de makgeolli[3] extrafermentat şi de vomă. Fără o vorbă, m-a târât până în curtea din faţa casei, a aprins felinarul chior de sub streaşină şi a tăbărât asupra mea, lovindu-mă fără mena­jamente peste urechi, peste stern şi peste genunchi. Sora mea mai mică, trezită brutal din somn, stătea ghemuită acum sub streaşina cu lumină chioară, strângându-şi spe­riată picioarele goale și reci cu mâinile, privind în tăcere scena. Ştiam şi eu, şi ea ce avem de făcut: nu ţipam, nu plângeam.

— Ți-am mai zis, scârnăvie, îţi rup gâtul dacă te mai prind cu pramatia aia fugită de la circ, mama mă-sii! a zbierat tata.

Experienţa ne învăţase să îndurăm totul ţinându-ne gura, amorţindu-ne mintea, până când furia i se risipea. De obicei, totul se încheia după ce ajungeam să arăt ca un boxer în mizerie, sângerând abundent din cel puţin două părţi ale corpului.

Tata lucra la baza militară americană. Postul se nu­mea responsabil cu debarasarea, deoarece rolul lui era să se ocupe de gunoi. Era o slujbă de vis — aveai acces ne­limitat la paradisul paradoxal creat de americani, la ceea ce ei numeau gunoi, dar care pentru noi era o adevărată comoară. Orice lucru îşi găsea o nouă utilitate şi între­buinţare odată ajuns în mâinile noastre avide. Resturile de mâncare amestecate, ceea ce numeau ei „terci pentru porci“, erau cea mai bună sursă de calciu şi de proteine pentru noi: bucăţi de cârnat, bulgări vineţii şi umflaţi de Spam — „urât mai arată, dar e bun la gust“, cum spunea mama — şi ciolane de vită pe rotunjimile cărora se mai găsea ceva carne suculentă, din care mama ne făcea supă groasă gomtang, ca să ni se întărească oasele ca ale yan­keilor vânjoşi. Din uniformele lor militare tocite, vop­site în negru, ne cosea uniforme de şcoală, iar căptuşeala groasă de lână ne apăra de crivăţul înverşunat care bătea dinspre nord. Numerele lor vechi din benzi desenate cu Superman şi Batman au devenit cărţile noastre de căpătâi, din care citeam înainte de culcare, transformând textul indescifrabil în poveşti născocite pe care i le împărtă­şeam surorii mele mai mici, iar ea ofta adânc, cuprinsă de mulţumire, înainte de a se cufunda în somn. Ca să n-o mai lungim, am crescut cu gunoaiele americanilor.

Iar îndeletnicirea fratelui lui Yong era să le fure. S-ar părea că la început intrase prin efracţie în curtea alocată deşeurilor, unde lucra tata, şterpelind câte ceva de mân­care şi zdrenţe. Cu timpul, treaba asta degenerase într-o formă mai periculoasă de jaf: după ce adunase câţiva gă­ligani care frecau menta, se apucase să fure arme. Când vreun camion militar încărcat cu echipament reducea viteza pe drumurile abrupte, şerpuite, care tăiau munţii Geumpari, Wan se furişa în spate, ca un duh-maimuţă; în timp ce trepăduşul desemnat să distragă atenţia şofe­rului dădea buzna în cabină, Wan le azvârlea rapid cât mai multe arme cu putinţă celorlalţi indivizi care aş­teptau afară. Până se dumirea şoferul că i se întinsese o cursă şi dădea fuga în spate, toţi pădureţii se ascunseseră deja prin desişurile din valea Geumpari, pe care o ştiau ca-n palmă.

Câştigul lui Wan însemna că tata ieşea în pierdere.

Tata punea şi el laba pe echipamente americane. Cam o dată la patru luni, mă trezea în creierii nopţii şi îmi ordona să-l ajut să sape o groapă în spatele privatei, unde îngropam saci voluminoşi în care zdrăngăneau chestii metalice. Întotdeauna urma o vizită inopinată a unor indivizi în uniformă, care scotoceau prin fiecare colţişor al casei noastre dărăpănate. Ca urmare, atunci când tata ameninţa c-o să-l pârască pe Wan, Wan îl ame­ninţa la rândul lui, cu un rânjet larg, care făcea aluzie la treaba compromiţătoare cu care ne îndeletniceam pe as­cuns în spatele privatei din fundul curţii.

Cred că, zicându-mi „scârnăvie“ şi snopindu-mă în bătaie pe deasupra, tata voia să mă înveţe următorul lucru: viaţa noastră, la graniţa cu Coreea de Nord, era un joc cu sumă nulă — o confruntare perpetuă în care ori băteai pe altcineva, ori erai bătut, ori furai, ori te fu­rau alţii.

Cele opt vieți ale unui trickster de-o vârstă cu veacul, de Mirinae Lee, Ed. Trei, 2024, trad. Mihaela Doagă, col. „Fiction Connection”