Un foarte frumos roman despre funcția terapeutică a literaturii: un internat pentru adolescenți „fragili din punct de vedere emoțional și deosebit de inteligenți”, o clasă specială cu numai cinci elevi și o profesoară neobișnuită care are curajul de a studia cu cinci adolescenți depresivi Clopotul de sticlă al Sylviei Plath. Singurul reproș pe care am a i-l aduce lui Meg Wolitzer este felul nereușit în care a încercat să păcălească cititorul: ce i-a reușit lui E. Lockhart în Mincinoșii, nu i-a ieșit ei aici și, la final, ai impresia că scriitoarea a ascuns de la bun început bucăți importante din puzzle pentru a-l face mai dificil. Păcăleala e reușită când construcția e dificilă, nu când ascunzi piese. Dincolo de asta, însă, romanul e o încântare. Problematica se referă la felul în care adolescenții reușesc să se confrunte cu depresia survenită în urma unor întâmplări traumatizante: un accident, pierderea unei persoane dragi sau suferința din dragoste. În timp ce încearcă să-și depășească propriile suferințe, cei cinci încearcă să facă același lucru și prin studierea romanului Sylviei Plath. Însă, în loc să prezinte mai mult din orele de literatură în care se analiza romanul și felul în care acestea îi ajutau, scriitoarea se axează pe descrierea unei lumi aproape fantastice, Belzhar, specifică fiecăruia dintre ei. Chiar și așa, mesajul cărții este foarte puternic și convingător. Cartea se citește ușor, e bine scrisă, cu un stil descriptiv foarte reușit, cinematic aproape, cu problematici interesante și cu o frumoasă și optimistă privire asupra literaturii și cu un foarte necesar și binevenit semnal de alarmă în privința depresiei și a consecințelor sale fatale. Mi-a plăcut foarte mult, în ciuda minusurilor de care vorbeam mai sus. (©Laura Câlțea via Bookaholic) Traducere: Ciprian Şiulea.