• „Neștiutoriu gândul omului spre ce menește” - Miron Costin

„Viață cu V de la vâltoare” – Antoaneta Ralian, gânduri la trecerea dintre ani

„Viață cu V de la vâltoare” – Antoaneta Ralian, gânduri la trecerea dintre ani

Cumpăna dintre an este, pentru unii, prilej de bilanțuri, liste, planuri pentru o nouă dietă sau o viață mai bună, pentru meditații (la timpul ce a trecut) și schimbări (pentru timpul ce va veni). Pentru alții este doar prilejul pentru o nouă petrecere, ocazia de a purta o haină nouă, distracție, mâncare și posibilitatea de a uita, pentru scurt timp, de toate nemulțumirile din viața „reală”.

Eu am găsit cele mai frumoase pagini dedicate acestui scurt timp al rememorării și speranței în memoriile Antoanetei Ralian, Amintirile unei nonagenare. Este vorba de câteva file pline de un umanism profund și emoționant pe care această mare doamnă le-a așternut într-un jurnal înainte de trecerea în anul 1949, pe vremea când era o tânără abia căsătorită. La fiecare lectură sunt impresionată de nesațul pentru tot ce înseamnă Viață din aceste rânduri, de dorința de a trăi, de a vedea, de a cunoaște și de a simți frumosul.

Privit retrospectiv, 1949 n-a fost un an bun și venea în urma altor ani și mai puțin buni. Iar în contextul actual, în care situația politică internă și internațională ne face să ne gândim pe zi ce trece că lumea nu are cum să fie mai bună, că toate lucrurile frumoase se vor termina curând, mi se pare că aceste rânduri au o valoare inestimabilă. Să trăim, deci, și să avem grijă, cum putem, de Viața și Frumosul din jurul nostru!

 

 

Preambul

(opțional)

 

Scotocind prin sipetul cu „suveniruri”, pentru a încropi culegerea de față, am găsit un album legat în mătase albastră, uitat de mult, pe care nu l-am mai văzut de vreo 40 de ani. Am notat în el singurul jurnal din viața mea, doar un an de zile, în primul an de căsătorie, și l-am intitulat Jurnalul unei femei măritate. Am scris sporadic, la distanțe mari, când simțeam nevoia să spun ceva. Pe vremea când nici nu visam că o să ajung traducătoare. Anul jurnalului a fost 1948-1949, adică exact acum 65 de ani, și prima mea traducere, din limba italiană, a apărut în 1954, adică acum 60 de ani.

Firește că acest jurnal de an conține stângăcii, romanțiozități, culoarea și parfumul epocii, tatonările intrării în viața conjugală. M-a frapat însă un fragment notat în ziua revelionului din 1949 (cu care se încheie de altfel întregul jurnal), în care îmi țes visurile de călătorii, pe atunci imposibile. Mi s-a părut interesant să compar, azi, visurile înfiripate pe atunci cu realitățile trăite ulterior. Un fel de „înainte... și după”. Și a existat totuși un soi de corespondență șchioapă între vis și realitate. Reproduc fragmentul, în grafia și ortografia de atunci (se scria cu â din a), fără să schimb nici un cuvânt:

 

 

31 Decembrie 1949

Trebuie să mă grăbesc să închei caietul ca să nu mi-o ia anul înainte. Încerc iar emoțiile, nerăbdarea pe care le simt de fiecare revelion. Trebuie să mă distrez, trebuie să fiu bine dispusă în seara asta. Trebuie să dansez, să beau, să ascult muzică zgomotoasă, clinchete, să-mi sticlească ochii, să râd. Vreau veselie, iureș, vârtej, montagne russe. Eu îmi închipuiam cândva toată viața ca pe un montagne russe, cu coborâșuri și urcușuri vertiginoase, amețitoare, vâjâitoare. Și dacă tot anul e molcom și plat, măcar seara asta să întruchipeze puțină viață. Viață cu V de la vâltoare, I de la iubire, A de la amăgire, Ț de la țăndări, A de la amărăciune.

E așa de copilărească bariera asta care se pune între un an și celălalt – a trecut un an... de fapt nu anul a trecut, nu timpul trece, timpul e etern, ca natura, noi trecem, omul trece. Nu a trecut un an, ci a trecut încă un mănunchi de întâmplări, de dureri și bucurii, a trecut o bucățică de suflet și o bucățică de tinerețe. Și omul se bucură și benchetuiește. Prost e omul!

Sună clopotele... pastorală de iarnă – Și în alte părți sunt carnavaluri, bătăi cu flori, cortegii de măști grotești, care alegorice, ghirlande, muzică de negri, toalete sclipitoare, oameni care dansează în stradă, revelioane mari și revelioane mici, în doi sau în o mie, cu muzică de suflet sau cu jazzuri înnebunitoare... of, vreau și eu! Sunt tânără, omul pe care-l iubesc mi-ar putea da fericirea, și undeva se deschide, ca o pajiște însorită într-o pădure întunecoasă, lumea în care sălășluiește Viața. Viața pe care eu n'o cunosc, și pe care o doresc cu ultima fibră din mine, care mi se oferă, tantalic, în oglinda unei cărți sau unei muzici, fără însă să o pot atinge, fără să o pot gusta. Mi-e teamă că o să îmbătrânesc, că o să împlinesc termenii contractului care s-o fi încheiat în cer la nașterea mea, că o să-mi închei misiunea pe pământ (care o mai fi și asta?) și că tot n'o să cunosc încă viața. Viața asta pe care am așteptat-o în toată tinerețea mea, resemnată în atmosfera clorotică din Roman, resemnată în existența anodină din București, resemnată în speranța că va veni, că va izbucni cu tot tumultul ei.

Viața alături de tine, dragule, dar cu multe călătorii, cu oameni mereu noi și interesanți, cu peisaje schimbătoare, cu mări (eu n-am fost încă niciodată pe un vapor), cu vapoare elegante, cu muzici și domni în fracuri albe, cu ruinele Atenei și soarele Alexandriei, cu poezia rău-mirositoare a Veneției, emoțiile de vârtej ale ruletei din Monte Carlo, cu atmosfera viciată din boîte-urile pariziene, verdele cu pană la pălărie al Tirolului. Parfumul de vals desuet al Vienei. Vreau să ascult concerte dirijate de mari maeștri, vreau să văd teatre mărețe cu loji aurite și purpurii, vreau să merg la dineuri de gală englezești, la care totul se desfășoară ritual, ca pe vremea Reginei Victoria, vreau să dansez în localuri de pe Broadway, vreau să merg în cârciumioarele din Harlem și să ascult muzică de negri. Aș vrea să fumez opium, îngropată în faldurile unui kimono; vreau să mă îngrop în bibliotecile din Oxford; vreau să rătăcesc o lună întreagă prin Louvre. Vreau să mă plimb cu un iacht, vreau să fiu invitată în manoarul unui baronet care se trage din William the Conqueror și să-i studiez galeria de armuri; vreau să ascult, în amurg, îndepărtându-ne din ce în ce, serenada unui gondolier. Vreau, vreau, vreau...

 

Asta-i ce-am vrut și, în paginile următoare, veți vedea ce-am avut din ce-am vrut. În bună măsură mi s-a dat – chiar dacă nu în condițiile visate. Oricum, am făcut cunoștință cu Viața.

 

 

Amintirile unei nonagenare. Călătoriile mele, scriitorii mei, de Antoaneta Ralian, Ed. Humanitas, 2014, col. „Memorii. Jurnale.” 

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

În epoca modernă, Orfeu este femeie – „Fascinație”, de Ann Patchett

Cu riscul pierderii vieții, ca orice erou veritabil, Marina, protagonista romanului, trebuie să coboare în Infern, și să-și înfrunte cele mai vechi temeri pentru a începe, cu adevărat, să trăiască. Și, ca orice femeie modernă, nu mai așteaptă să fie salvată, ci își asumă singură rolul de erou salvator.

Asociația pentru Educație și Dezvoltare Urbană anunță apariția volumului „Cât de frumos poate fi un oraș urât. Povești și amintiri din Ploiești”

Asociația pentru Educație și Dezvoltare Urbană are plăcerea de a anunța publicarea volumului „Cât de frumos poate fi un oraș urât. Povești și amintiri din Ploiești”.

Mihai Eminescu, „Sara pe deal” sau pastelul fără culoare

„Sara pe deal” este considerată din punct de vedere al genului literar o idilă cu note de pastel. Paradoxal pentru un pastel, în „Sara pe deal” nu apare nici o culoare. Lumina este cea care „pictează” formele lucrurilor, iar culorile sunt introduse în tablou de imaginația cititorului.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu