• „Sans élégance du coeur il n’y a pas d’ élégance” - Yves Saint-Laurent

„Dacă citești asta înseamnă că am murit”, de Andrew Nicoll

„Dacă citești asta înseamnă că am murit”, de Andrew Nicoll

Ca și celălalt roman al lui Andrew Nicoll, A fost odată ca niciodată, și Dacă citești asta înseamnă că am murit este un foarte frumos roman despre roman. Îmi plac foarte mult jocurile intertextuale ale lui Nicoll, naratorii lui jucăuși și autoironici, personajele pline de culoare și întâmplările trase de păr. Andrew Nicoll este, în primul rând, un foarte bun povestitor, iar cărțile sale cred că pot fi cel mai bine descrise ca „povești frumoase și bine scrise”.

 

Dacă citești asta înseamnă că am murit. Mereu mi-am dorit să scriu cuvintele astea: „Dacă citești asta înseamnă că am murit”. Asta și „Era o noapte furtunoasă și întunericul învăluia totul”. Adevăratele povești încep după cuvinte de felul ăsta.

 

Vreau o ultimă rundă de aplauze înainte de căderea cortinei. Vreau să vină cineva, să scurme prin ce va fi rămas din rulota mea, să dea peste manuscrisul ăsta și să spună „Vai de mine, nu se poate!”. Vreau ca toată lumea să știe cum Otto Witte, acrobat din Hamburg, a ajuns regele Albaniei.

Așa o poveste merită primită cu surle și trâmbițe. Merită fete cu pene în păr și fuste cu paiete. Jocuri de lumini și o cortină de catifea. Nu se cade să începi o astfel de poveste cu un bătrân care se cacă pe el în timpul unui raid aerian. O să rup paginile astea și o s-o iau de la capăt.

 

Ia loc, prietene, trage-ți un scaun, toarnă-ți un pahar de ceva și lasă tu bombele. Sunt doar niște tunete. N-o să-ți facă rău. Și acum ascultă-mă, am o poveste să-ți spun.

 

La lăsarea serii ne-am strâns cu toții în jurul mesei, în vreme ce casele de pe deal începeau să se lumineze una câte una în spatele nostru, asemenea stelelor care se aprind undeva la ușa din spate a raiului.

 

Punem mâna pe o fărâmă de ceva bun și ne agățăm de ea, adunăm întruna, o punem la păstrare pentru bătrânețe și apoi, dintr-odată, suntem prea bătrâni ca să ne mai putem bucura de ea, pe urmă murim și pune vreun nenorocit mâna pe tot.

 

Imaginează-ți clădirea unei opere, cea mai mare și mai simandicoasă operă pe care ai văzut-o vreodată, plină de învârtecușuri și înflorituri, statui și coloane și sculpturi sofisticate, cu flori și frunze. Imaginează-ți coloane din oțel răsucit, pictate în alb și auriu, lemnărie lăcuită și mozaicuri pe pereți, arcade, un acoperiș sub formă de cupolă, vitralii strălucitoare și globuri de cristal scânteind în lumina lămpilor cu gaz. Acum imaginează-ți că această operă iese într-o seară în oraș și se întâlnește cu cel mai dichisit tort de nuntă din lume, înalt de patru etaje, cu rânduri peste rânduri de coloane grecești, acoperit cu trandafiri artificiali și amorași de zahăr. Opera și tortul de nuntă dansează toată noaptea, stau de vorbă și râd, se distrează de minune, așa cum se distrează de obicei torturile de nuntă și operele, și apoi nouă luni mai târziu, se naște gara din Budapesta.

 

În umila mea opinie, toată lumea ar trebui să fugă de-acasă și să se angajeze la circ măcar o dată în viață. Este și asta o formă de educație. Îți lărgește  orizonturile, te ajută să-ți găsești locul pe lumea asta.

Au înghițit gălușca și gata. Nu-mi venea să cred, dar oamenii chiar m-au crezut. Pentru mine a fost un moment oribil. Să constați înspăimântătorul lucru că, dacă urli suficient de tare „Fiindcă așa zic eu!”, oamenii te vor asculta fără să crâcnească. Se vor așeza la coadă sau vor pleca de la coadă. Vor lăsa pe altcineva să se bage în față și să ia ce ar trebui să ajungă la ei. Și dacă urli suficient de mult și de tare, o să împuște un nenorocit pe care nu l-au văzut în viața lor, o să-i tragă pe copii în țeapă pe baionete și o să se jure că toate sunt în numele Domnului. Azi lași pe cineva să se bage în față la coadă și mâine te trezești că bombardierele dau târcoale orașelor în flăcări.

 

Sarah a venit la mine chicotind:

– N-am mai băut șampanie până acum. Bulele astea te gâdilă în nas!

Toate fetele pe care le-am cunoscut la viața mea au spus același lucru când au băut șampanie, că te gâdilă bulele în nas, ca și cum ar fi cine știe ce descoperire originală și profundă. Sigur că nu e. Dar știi care e problema? E bătrânețea, e moartea care-ți bate la ușă. Când o fată îți spune că bulele o gâdilă în nas, iar tu găsești lucrul ăsta plictisitor și prostesc, când ea râde surprinsă, iar tu nu râzi, când nu poți împărtăși bucuria unui lucru minunat și nou, află că atunci ești deja cu un picior în groapă, prietene. Când un copilaș râde uitându-se la un balon sau plânge dacă balonul se sparge și ție nu-ți pasă, atunci ești cu încă un picior în groapă și, fii atent, nu ai decât două picioare. Nu te grăbi să te arunci în groapă.

 

Nu e incredibil cât de mult din viața noastră se scurge așa? Toate milioanele, miliardele de momente, din clipa în care intrăm în lumea asta urlând și târându-ne în patru labe și până când ieșim din ea tot urlând și târându-ne în patru labe, toate momentele dintre aceste două strigăte de spaimă și regret… Câte dintre ele ni le amintim de fapt? În fiecare clipă soarele este la fel de cald, la fel de galben, cerul este la fel de albastru, norii, la fel de albi, trandafirii sunt tot atât de roșii, păsările cântă, bulgării de zăpadă zboară, femeile râd, fiecare farfurie cu supă este la fel de fierbinte și de gustoasă ca următoarea, grajdurile vacilor miros la fel, iarba o simți la fel sub picioarele goale, iar orice altceva pe lumea asta de care te poți minuna e la fel de minunat de fiecare dată, așa că uităm să mai luăm aminte la ele și, fără să ne dăm măcar seama, toate aceste momente dispar, se estompează și dispar fără urmă. Sau cel puțin așa mi s-a întâmplat mie. Parcă ieri eram un băiețandru care chiulea de la școală, iar acum sunt un bătrân care-și așteaptă moartea într-o conservă amărâtă de metal. Să ai grijă. Aiurea, îmi răcesc gura degeaba. N-o să ai grijă. Și mie mi s-a spus să am grijă, dar nici c-am luat în seamă sfatul ăsta. Mă îndoiesc că oamenii pot trăi savurând viața clipă de clipă. Nu stă în firea noastră. De-abia putem face față vieții înseși, darămite să înmagazinăm tot ce trăim, ca pe o rolă de film infinită. Nimeni nu are un cap suficient de mare ca să încapă în el toate aiurelile astea.

 

Am auzit odată de un tip, sunt aproape sigur că era francez, care ți-a istorisit toată viața încă din copilărie, a umplut carte după carte și și-a amintit totul când a mâncat o prăjitură. O grămadă de fleacuri, ascultă la mine. Până și o singură poveste e al naibii de greu să scrii, stau aici și-mi storc creierii încercând să-mi aduc aminte măcar un lucru care să se fi întâmplat în timpul acelei călătorii. Ce-i drept, franțuzul ăla nu se apucase să scrie în timpul unui raid aerian, iar eu n-am nici o prăjitură, așa că nu suntem chiar pe picior de egalitate, dar să văd ce pot să fac…

 

Învățăm lucrurile astea pe măsură ce trecem prin viață și pe unele le acceptăm mai greu. Prima dată ne dăm seama, îngroziți, că putem trăi și fără mama. Pe urmă începem să înțelegem că într-o bună zi o să murim și apoi, mai greu, ne dăm seama că nu suntem cei mai deștepți din lume. Mai departe de atât, foarte puțini dintre noi ajung să aibă revelația supremă: că pe lume trăiesc și alți oameni în afară de noi.

 

Nu contează ce se află chiar în fața ochilor noștri, contează ce vedem noi și nu contează care este adevărul, tot ce contează este ce alegem noi să credem.

 

Mi se pare o minune că cineva s-a chinuit să inventeze ceasul sau că poți să faci ceasurile să măsoare timpul la fel pentru toată lumea, când el se scurge atât de diferit pentru fiecare dintre noi. Când eram mic trecea un an întreg între două Crăciunuri. Acum fiecare an durează parcă o lună. N-a trecut nici o săptămână de când aveam 20 de ani.

 

Sper că ai înțeles ce ți-am spus, sper că sunt lucruri pe care le-ai făcut și tu. Bine, poate că nu ai furat niciodată un vapor cu care să pornești spre sud, dar poate că ai fost cândva pe un vapor sau cel puțin ai văzut unul și știi cum miroase marea.  Și sper că știi ce este prietenia. Sper că ai avut și tu parte de distracție cu fetele – sau cu o singură fată. Sper că din când în când ai mai băut și tu câte un păhăruț. Sper că ai fost fericit. Înspăimântat știu că ia fost. Dumnezeu mi-e martor că în ziua de azi cei mai mulți dintre noi trăim mereu cu spaima în suflet, așa că sunt multe lucruri pe care le avem în comun.

 

Știm noi doi foarte bine cum stă treaba cu moda, nu? Știm unde se ajunge când lucrurile o iau pe panta asta. Știm ce se întâmplă când principiile bine înrădăcinate sunt lăsate deoparte pentru că și  ceilalți fac la fel. Știm ce se întâmplă când este dintr-o dată acceptabil să furi pentru că toți ceilalți fură, când e în regulă să arunci cu pietre în ferestrele oamenilor pentru că și ceilalți aruncă pietre, când n-are nimic dacă ești bătăuș, când e în regulă să nu spui nimic pentru că toți ceilalți tac. Știi unde duc toate astea? Știi unde. La un om bătrân care o să fie aruncat în aer cu tot cu rulota lui amărâtă.

 

Știam cu toții că urmează să murim, dar pe de altă parte asta este povara groaznică pe care trebuie să o ducem încă din copilărie. Toată lumea moare, iar noi facem parte din toată lumea, așa că vom muri cu toții. Doar că nu acum, nu încă. Și „nu încă” este o mare consolare. În spatele lui „nu încă” poți să te ascunzi bine mersi. Nu Încă este o țară care se întinde până foarte, foarte departe, chiar și când micul ghișeu al vămii de la granița cu Republica lui Chiar Acum e la o aruncătură de băț. 

Dacă citești asta înseamnă că am murit, de Andrew Nicoll, Ed. Allfa, 2012, trad. Ioana Văcărescu, col. „Strada Ficțiunii”

(Și de mii de ani încoace) Lumea-i veselă și tristă, recenzie pe Bookaholic.ro despre „A fost odată ca niciodată”, de Andrew Nicoll 

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

Distanţa dintre noi, de Jhumpa Lahiri (fragment în avanpremieră)

Fragment în avanpremieră din „Distanţa dintre noi”, de Jhumpa Lahiri, roman ce va apărea la Editura Nemira în septembrie 2015. Volumul a fost nominalizat la Man Booker Prize şi National Book Award for Fiction.

Concurs: „Grand Hotel Europa”, de Ilja Leonard Pfeijffer [încheiat]

Împreună cu Editura Nemira am organizat un concurs ce are ca premii două exemplare ale acestui romanului „Grand Hotel Europa”, de Ilja Leonard Pfeijffer.

„Ce cauți tu, melcușor?”, despre „Toată lumina pe care nu o putem vedea”, de Anthony Doerr

Mi-am dorit să citesc „Toată lumina pe care nu o putem vedea”, de Anthony Doerr înainte să știu despre ce e vorba în carte, doar pentru că a luat Premiul Pulitzer în 2015.

2 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu


  1. Glad 08-01-2015 08:34

    Abia astept sa mi-o cumpar. Articolul mi-a starnit interesul. Iar simbolismul clown-ului m-a atras intotdeauna.Poate se pot gasi unele similitudini cu : http://www.imdb.com/title/tt0119496/?ref_=fn_al_tt_1

    Raspunde
  2. Laura Câlțea 08-01-2015 09:53

    Și pe mine mă fascinează simbolistica clovnului. Și-mi plac clovnii lui Bergman :) Sper să-ți placă romanul lui Nicoll, mie mi se pare absolut savuros stilul lui.