Editura Nemira publică un nou volum semnat de Alberto Manguel, Un cititor în pădurea din oglindă, în traducerea lui Bogdan-Alexandru Stănescu. Cartea este un tur de forță fascinant prin labirintul fermecător al artei de a citi și de a scrie, plin de personaje reale sau ficționale îndrăgite.
Un cititor în pădurea din oglindă explorează arta lecturii și a literaturii în câteva dintre ipostazele ei fascinante. Sub semnul lui Borges și al bibliotecilor infinite, autorul ne duce spre locuri și timpuri minunate și spre secrete bine păzite, unde ne întâlnim cu personaje și personalități: Lewis Carroll și Che Guevara, Alice în Țara Minunilor și Pinocchio...
Venim pe lume hotărâți să găsim o poveste oriunde – pe cer, pe fețele oamenilor, în obiectele din jurul nostru. Ne citim propria viață, precum și vieților celorlalți, ne citim lumea ca pe o carte. Iată convingerea lui Alberto Manguel, un Casanova al lecturii, cum l-a numit George Steiner.
„Eseurile de o asemenea calitate merită citite sau recitite oriunde le întâlnim.” (The New York Review of Books)
„Afinitățile și lecturile lui Manguel reprezintă o gamă infinită și barocă, un concerto grosso.” (The Guardian)
Alberto Manguel s-a născut în anul 1948 la Buenos Aires, dar a crescut la Tel Aviv, unde tatăl său a fost primul ambasador argentinian în Israel. La șapte ani, când familia lui s-a întors în Argentina, a învățat spaniola, până atunci vorbind doar în engleză și germană cu guvernanta. La șaisprezece ani, în timp ce lucra la Librăria Pygmalion din Buenos Aires, l-a cunoscut pe Jorge Luis Borges, deja orb la vremea aceea, care l-a rugat să vină la el acasă și să îi citească. Manguel i-a citit vreme de patru ani, până în 1968, relația stabilită astfel între cel doi influențând decisiv destinul tânărului. Din 1970, Manguel a trăit în Franța, Anglia, Italia, Tahiti, a citit enorm, a scris articole și eseuri, a tradus și a editat cărți, a ținut conferințe la diferite instituții educaționale. În 1980 a elaborat împreună cu Gianni Guadalupi The Dictionary of Imaginary Places, fascinant catalog al locurilor imaginare din literatura lumii. În 1983 a coordonat impresionanta antologie Black Water. The Book of Fantastic Literature. De-a lungul anilor a scris romane, a realizat antologii de proză și nu numai, a publicat volume de eseuri, cele mai recente fiind The Traveler, the Tower, and the Worm: the Reader as Metaphor (2013) și Curiosity (2015). Istoria lecturii (1996) și Biblioteca nopții (2006), ambele publicate la Editura Nemira în 2011, rămân printre cele mai importante cărți ale sale.
PREFAȚĂ
„– Ar trebui să ţii un discurs de mulţumire, i-a sugerat
Regina Roşie, încruntându-se.“
Alice în Ţara din Oglindă, Capitolul 9
Subiectul acestei cărţi, ca de altfel subiectul aproape tuturor celorlalte cărţi ale mele, este cititul, cea mai specific umană dintre toate activităţile creatoare. Cred că suntem, în miezul fiinţei noastre, animale cititoare și că arta lecturii, în accepţiunea ei cea mai largă, ne definește ca specie. Venim pe lume având ca scop să găsim narativul în tot ce ne-nconjoară: în peisaj, pe cer, pe chipurile celorlalţi şi, bineînţeles, în imaginile și în cuvintele pe care specia noastră le creează. Ne citim propriile vieţi și pe ale celorlalţi, citim societăţile în care trăim și pe cele ce se află dincolo de graniţele noastre, citim imagini și clădiri, citim ceea ce se găsește între copertele unei cărţi.
Această ultimă materie este esenţială. Pentru mine, cuvintele aflate pe o pagină oferă coerenţă lumii. Când locuitorii din Macondo au fost afectaţi de o boală asemănătoare amneziei, boală ce i-a lovit într-o bună zi din timpul veacului lor de singurătate, au realizat că tot ceea ce știau ei despre lume dispare foarte rapid și că se poate întâmpla să uite ce este o vacă, ce este un copac, ce este o casă. Antidotul, așa cum au descoperit, stătea în cuvinte. Pentru a-și reaminti ce înseamnă lumea, au scris etichete pe care le-au atașat de animale și de obiecte: „Acesta este un copac“, „Aceasta este o casă“, „Aceasta este o vacă, animal care ne dă lapte pe care, dacă-l punem în cafea, obţinem café con leche“. Cuvintele ne spun ceea ce noi, ca societate, credem că ar fi lumea.
„Credem că ar fi“: aici se află provocarea. Cuplând cuvintele cu experienţa, iar experienţa cu cuvintele, noi, cititorii, trecem prin experienţe care fie ne amintesc de unele reale, fie ne pregătesc pentru unele viitoare, fie ne vorbesc despre experienţe care nu vor fi niciodată ale noastre, așa cum știm prea bine, cu unica excepţie a trăirii lor pe pagina arzândă. În concordanţă, ceea ce credem noi că este o carte își modifică profilul cu fiecare lectură. De-a lungul anilor, experienţa, gusturile, prejudecăţile mele s-au schimbat: pe măsură ce zilele se scurg, memoria mea nu prididește să rearanjeze în rafturi, să catalogheze, să renunţe la volumele din biblioteca personală; cuvintele mele și lumea mea – cu excepţia a câtorva pietre de hotar – nu se suprapun niciodată. Celebra vorbă despre timp a lui Heraclit se aplică la fel de bine cititului meu: „Nu te scalzi niciodată de două ori la rând în aceeași carte.“
Ceea ce rămâne invariabil este plăcerea de a citi, de a ţine o carte în mâini și de a avea pe neașteptate acea senzaţie deosebită de uimire, de recunoaștere, acel fior sau acea căldură pe care câteodată o anumită înșiruire de cuvinte le stârnește în noi. A scrie despre cărţi, a le traduce, a alcătui antologii sunt activităţi ce mi-au slujit drept justificare pentru această plăcere vinovată (de parcă plăcerea are vreodată nevoie de justificare!) și câteodată chiar mi-au permis să-mi câștig existenţa. „E o lume bună și mi-aș dori să aflu cum aș putea câștiga 200 de lire pe an în ea“, îi scria poetul Edward Thomas prietenului său Gordon Bottomley. Cronica literară, traducerea și editarea de carte mi-au permis câteodată să câștig aceste 200 de lire.
Henry James a născocit sintagma „desenul din covor“ pentru a desemna o temă recurentă ce străbate opera unui scriitor asemenea unei semnături secrete. În multe dintre textele pe care le-am scris (cronici, amintiri sau studii introductive), cred că pot distinge acea figură evanescentă: are de-a face cu felul în care arta pe care o iubesc atât de mult, meșteșugul cititului, se leagă de locul în care o practic, de „lumea bună“ a lui Thomas. Cred într-o etică a lecturii, într-o responsabilitate faţă de felul în care citim, într-un angajament în același timp politic și intim faţă de actul de a da paginile și de a urmări rândurile. Și cred că, din când în când, dincolo de intenţiile autorului și de speranţele cititorului, o carte ne poate face mai buni și mai înţelepţi.
Biblioteca lui Alberto Manguel, cea despre care vorbește în Biblioteca nopții (Sursă foto)
Însemnări pentru o definiţie a cititorului ideal
„– Să-l auzim. Eu pot explica înţelesul tuturor poemelor
care au fost inventate vreodată.“
Alice în Ţara din Oglindă, Capitolul 6
Cititorul ideal este scriitorul chiar înaintea clipei în care cuvintele se adună laolaltă pe pagină.
Cititorul ideal există în momentul care-l precede pe cel al creaţiei.
Cititorii ideali nu reconstruiesc o poveste: o re-creează.
Cititorii ideali nu urmăresc o poveste: ei fac parte din ea.
Un celebru program de lectură pentru copii, de la BBC, începea mereu cu întrebarea prezentatorului: „V-aţi așezat confortabil? Atunci putem să începem.“ Cititorul ideal este persoana așezată confortabil ideal.
Reprezentările Sfântului Ieronim ni-l arată aplecat deasupra traducerii sale din Biblie, ascultând cuvântul lui Dumnezeu. Cititorul ideal trebuie să înveţe să asculte.
Cititorul ideal este traducătorul, capabil să facă o disecţie a textului, să dea pielea la o parte, să taie până la măduvă, să urmărească fiece arteră sau venă și apoi să recompună o cu totul nouă fiinţă plină de viaţă. Cititorul ideal nu este un taxidermist.
Pentru cititorul ideal toate suporturile de citit sunt familiare.
Pentru cititorul ideal toate bancurile sunt noi.
„Trebuie să fii un inventator pentru a citi așa cum trebuie.“ (Ralph Waldo Emerson)
Cititorul ideal are capacitatea nelimitată de a uita și poate alunga din memorie sau din conștiinţă faptul că Dr. Jekyll și Mr. Hyde sunt unul și aceeași persoană, că Julien Sorel va fi decapitat, că numele ucigașului lui Roger Ackroyd este Așa-și-așa.
Cititorul ideal nu este deloc interesat de ceea ce scrie Bret Easton Ellis.
Cititorul ideal știe ceea ce scriitorul doar intuiește.
Cititorul ideal scormonește textul. Cititorul ideal nu ia de bune cuvintele scriitorului.
Cititorul ideal este un cititor cumulativ: lectura fiecărei cărţi adaugă un nou strat de memorie poveștii sale.
Fiecare cititor ideal este un cititor asociativ și citește ca și cum toate cărţile ar fi opera aceluiași autor prolific și lipsit de vârstă.
Cititorii ideali nu-și pot pune cunoașterea în cuvinte.
Când termină cartea, cititorii ideali simt că, dacă nu ar fi citit-o, lumea le-ar fi fost mai săracă.
Cititorul ideal are un simţ al umorului nemaipomenit.
Cititorii ideali nu-și numără niciodată cărţile.
Cititorul ideal este deopotrivă zgârcit și generos.
Cititorul ideal citește toată literatura ca și când ar avea autori anonimi.
Cititorului ideal îi place să folosească dicţionarul.
Cititorul ideal judecă o carte după copertă.
Când citește o carte de acum câteva secole, cititorul ideal se simte nemuritor.
Paolo și Francesca nu sunt cititori ideali, dat fiind că-i mărturisesc lui Dante că după primul lor sărut nu au mai citit. Cititorii ideali s-ar fi sărutat și ar fi citit mai departe. O iubire nu o exclude pe cealaltă.
Cititorii ideali nu știu că sunt cititori ideali până când nu ajung la finalul cărţii.
Cititorul ideal are principiile morale ale lui Don Quijote, aleanul lui Madame Bovary, dorinţele carnale ale Nevestei din Bath, spiritul aventuros al lui Ulise și firea lui Holden Caulfield, cel puţin pe parcursul povestirii.
Cititorul ideal merge pe cărări umblate.
„Un cititor bun, un mare cititor, un cititor activ și creativ este un om care recitește.“ (Vladimir Nabokov)
Cititorul ideal este un politeist.
Cititorul ideal crede, de-a lungul unei cărţi, în promisiunea reîncarnării.
Robinson Crusoe nu este un cititor ideal. Acela citea Biblia pentru a găsi răspunsuri. Un cititor ideal citește pentru a găsi întrebări.
Orice carte, fie ea bună sau rea, are cititorul său ideal.
Pentru cititorul ideal, orice carte este, într-un anumit grad, o autobiografie.
Cititorul ideal nu are o naţionalitate precisă.
Câteodată, un scriitor trebuie să aștepte câteva secole pentru a-și găsi cititorul ideal. Lui Blake i-a luat 150 de ani până să-l găsească pe Northrop Frye.
Cititorul ideal al lui Stendhal: „Scriu pentru puţin peste o sută de cititori, pentru fiinţe încântătoare, prietenoase, nefericite, niciodată moralizatoare sau ipocrite, pe care aș dori să-i încânt; abia dacă știu una sau două asemenea fiinţe.“
Cititorul ideal a cunoscut nefericirea.
Cititorii ideali se schimbă cu vârsta. Cititorul ideal al celor Douăzeci de poeme de dragoste ale lui Pablo Neruda, la paisprezece ani, nu va mai fi cititorul lor ideal la treizeci. Experienţa pătează anumite lecturi.
Pinochet, care a interzis Don Quijote pentru că a crezut că propovăduia nesupunerea civică, a fost cititorul ideal al cărţii.
Cititorul ideal nu acoperă niciodată total geografia cărţii.
Cititorul ideal trebuie să fie dispus nu doar să-și suspende neîncrederea, ci și să îmbrăţișeze o nouă credinţă.
Cititorul ideal nu gândește niciodată: „Ah, dacă totuși…“
Notiţele de pe marginea paginii sunt semnul cititorului ideal.
Cititorul ideal creează prozeliţi.
Cititorul ideal este capricios în mod inocent.
Cititorul ideal este capabil să se îndrăgostească de unul dintre personajele cărţii.
Cititorul ideal nu este interesat de anacronisme, adevăr documentar, acurateţe istorică, exactitate topografică. Cititorul ideal nu este un arheolog.
Cititorul ideal este un apărător lipsit de scrupule al regulilor și normelor pe care fiecare carte și le creează.
„Există trei tipuri de cititori: primul, care se bucură de lectură fără a judeca; al treilea, care judecă fără a se bucura de lectură; și unul în mijloc, care judecă în timp ce se bucură și se bucură în timp ce judecă. Această ultimă categorie reproduce o operă de artă; membrii ei nu sunt numeroși.“ (Goethe, într-o scrisoare către Johann Friedrich Rochlitz)
Cititorii care s-au sinucis după ce au citit Werther nu erau cititori ideali, ci doar sentimentali.
Cititorii ideali sunt arareori sentimentali.
Cititorul ideal dorește atât să ajungă la finalul cărţii, dar să și știe că acea carte nu se va termina niciodată.
Cititorul ideal nu este niciodată nerăbdător.
Cititorul ideal nu este constrâns de genuri literare.
Cititorul ideal este (sau pare a fi) mai inteligent decât scriitorul; cititorul ideal nu-i poartă pică scriitorului pentru asta.
Vine o vreme când fiecare cititor se consideră a fi unul ideal.
Bunele intenţii nu sunt suficiente pentru a produce un scriitor ideal.
Marchizul de Sade: „Scriu doar pentru cei capabili să mă înţeleagă, iar aceștia mă vor citi fără niciun pericol pentru ei.“ Marchizul de Sade greșește: cititorul ideal se află tot timpul în pericol. Cititorul ideal este personajul principal al unui roman.
Paul Valéry: „Un ideal literar: a reuși, în cele din urmă, să nu umpli pagina cu altceva decât cu cititorul.“
Cititorul ideal este o persoană cu care scriitorul nu ar refuza să petreacă o seară la un pahar cu vin.
Cititorul ideal nu trebuie confundat cu cititorul virtual.
Scriitorii nu sunt niciodată propriii lor cititori ideali.
Literatura depinde nu de cititori ideali, ci doar de cititori destul de buni.
Scrie un comentariu