• „A fi liber înseamnă a gândi totul cu mintea ta” - Petre Ţuţea

1 Mai sau Ziua Pelinului, în „Hanul lui Manuc”, de Simona Antonescu

1 Mai sau Ziua Pelinului, în „Hanul lui Manuc”, de Simona Antonescu

De foarte mult timp ziua de 1 Mai este cunoscută doar ca Ziua Muncii și sărbătorită cu grătare făcute în pădure sau cu o baie rece în mare, fără a se mai ține minte semnificațiile sale folclorice și faptul că ar fi fost mai nimerit să fie numită Ziua Odihnei, decât a Muncii. În minunatul roman al Simonei Antonescu, Hanul lui Manuc, am găsit o foarte frumoasă descriere a unei zile de 1 mai de la 1809, de pe vremea când aceasta purta numele de Ziua Pelinului sau Armindeni.

Întrucât mi-am lăsat cărțile de folclor într-o altă bibliotecă decât cea de acasă și, în lipsa altor materiale, las mai jos și o descriere a sărbătorii de Armindeni găsită pe Wikipedia:

Armindeni este cunoscută în popor drept ziua pelinului sau ziua bețivului. Este o sărbătoare populară, cu data fixă 1 mai. Această dată este considerată începutul primăverii, iar sărbătoarea se ținea pentru roadele pământului și pentru a evita dezastrele naturale precum grindina sau seceta. Arminden este, de fapt, o zeitate a vegetației, așadar sărbătoarea are origini păgâne. Se obișnuiește ca în această zi să se pună câte un pom sau câte o crenguță verde la poartă, ușă sau ferestrele caselor. Este supranumită și sărbătoarea lui Ieremia, de la vechiul slav Ieremii nidini (ziua lui Ieremia). În tradiția rurală, armindenul era un copac curățat de crengi și împodobit cu spice de grâu: „Tinerii plecau în pădure, în munte și tăiau cel mai înalt copac (brad sau fag), pe care îl puteau aduce ei pe umeri. Îl curățau de crengi, dar la vârf îi lăsau câteva, pe care le împodobeau. Armindenul era ridicat, până la prânz, în centrul satului. Pe tulpină se puneau cununi de flori și spice de grâu. Urma o întrecere a tinerilor care se adunau și puneau uneori pariuri, câștigând cel ce putea să se urce până sus. În sâmbăta premergătoare Armindenului, din fiecare familie pleca cineva să aducă câte un mesteacăn tânăr și crengi înfrunzite de tei. În zori, mult înainte de răsăritul soarelui, când abia se înălța Luceafărul de ziuă și roua nu a fost smintită de lumină, fiecare gospodar punea mesteacănul la poartă și crengi de tei la streșinile casei și ale șurii. Apoi își împodobeau interiorul casei cu flori de iasomie și tei.” (Calendar, 1980, p. 82)

 

Ziua Pelinului (1 mai 1809, moșia Mironești)

 

Se apropia Armindeniul, Ziua Pelinului ținută în țară pentru belșugul recoltelor și sănătatea vitelor, dar și pentru norocul fetelor de măritat. Încă din ajun, femeile opriseră lucrul la bucătării și pe la acareturile curții, ca să cinstească așa cum se cuvine sărbătoarea. Curtea boierească se cufundă în pace, după toată fierberea de peste zi.

Însuflețit de apropierea sărbătorii, boierul cel tânăr își uitase de suferinți, luase frâiele poruncilor în mâinile lui, ceruse să se scoată de la pivnițe butoaiele cu pelin roșu din cel pregătit cu coji de gutui și le rânduise pe lângă talpa casei, unul lângă altul, cu cepurile paralele, ca niște ostași cu arma la picior. La zi întâi a lui mai se dădea cep pelinului roșu și toată lumea bea, pentru schimbarea sângelui, căci începea vara.

Cete de flăcăi cu pelin la pălării treceau din poartă-n poartă cu căruța încărcată de mesteceni fermecați, albi ca niște zâne. Îi aduseseră de cu noapte din pădure ca să-i facă pomi de Armindeni. Îi urcaseră pe toți într-o căruță, se așezaseră ciopor deasupra lor și – în mersul domol al cailor – prinseseră a le curăța trupurile albe de crengi, lăsându-le numai pe vârf câte un smoc. Purtau astfel căruța de-a lungul drumului, oprind pe la porțile oamenilor și lăsând câte un pom și o mână de ramuri verzi.

– Pe aia cu Stănică din satul vecin, care nu a ținut Armindeniul anul trecut și a căzut trăznit pe câmp, în zi senină fără ploaie, ați auzit-o? aruncau ei o întrebare-n vânt, pentru că primiseră poruncă de la Aurică ispravnicul să se îngrijească să nu iasă oamenii la muncă, dar și să-i poftească la praznicul boieresc.

– N-am auzit-o, răspundeau oamenii ieșiți pe la porți ca să-și primească pomii.

– Păi să poftiți la masă la boieri, ca să vă istorisim, atunci, aruncau flăcăii nada în spate, și căruța trecea mai departe, scârțâind.

Înainte de ivirea zorilor, pe când noaptea începea să slăbească, iatacul jupâniței Ruxandra era gol. Patul cu albiturile în dezordine sclipea ca o nălucă, iar ușa rămăsese pe jumătate deschisă, cum rămânea de obicei pe urmele ei.

Ieșită în capul scărilor, gata înveșmântată în straie de zi, fata cercetă mai întâi, mijind ochii prin întuneric, porțile cele mari, ca să vadă dacă ceata de flăcăi i-au legat acolo pomul. Abia ghicit, un smoc de frunze argintate se zăreau în bătaia tot mai slabă a lunii, sus, deasupra porților. Era acolo, înțelese Ruxandra și, mulțumită, coborî scările cerdacului. (...)

De ziua Pelinului, pruncii și tinerii ieșeau înainte de zorii zilei de prin case și mergeau prin locuri știute de ei, ca să se spele pe față cu rouă, pentru sănătate tot restul anului. Jupânița cea mică își lepădase căftănelul de pe umeri între crengile unui prun mai înalt, își înnodase poalele albe cu colțurei mai sus de genunchi, mânecile și le suflecase mult deasupra coatelor și, trecându-și palmele pieptene prin iarba udă, își spăla fața.

Fără să mai ia seama la veșminte, Chiva se rostogolea prin rouă ca un pui de mâță căruia-i arde a joacă, răzând pe înfundate, fără ca gura ei pecetluită de muțenie să scape către lume mai mult de câteva icnete slabe. Mai dezlănțuită, Stăncuța își adusese poalele-n brâu, lăsând vederii în întregime picioarele ei ca abanosul, se lăsase în genunchi în iarba din capătul livezii și se bucura de slobozeniile fără margini ale acestei dimineți – una în an.

Dinspre făget răzbăteau până la ele alte chiote, pesemne ale vreuneia dintre cetele de tineri de prin împrejurimi ieșiți, ca și ele, pentru curățirea de Armindeni. Curând, siluete nedeslușite se zăriră ieșind de sub poala pădurii și văzduhul se umplu de zarvă. Unii se aflau către livada boierească, alții mult mai departe, în capătul dinspre drumul Bucureștilor al pădurii, iar vreo două-trei fete se iviseră tocmai sus, pe vârful gruiului. Își făcură semne cu mâna unii altora și se întoarseră apoi la îndeletnicirea lor. (...)

Mesteacănul legat de stâlpul porții la ceasurile nopții purta acum pe trunchi cununi de grâu nou și flori. Sus, între ultimele ramuri rămase, o mână tainică legase câteva nojițe roșii. Streșinile conacului și ale tuturor șurilor și pătulurilor, până la cea din urmă poiată, erau legate pe la cheutori cu ramurile cele verzi rupte de pe trunchiurile mestecenilor. Curtea clocotea. Se întindeau șirurile cele lungi de mese, erau aduse băncile și lădițele pe care stăteau de obicei oamenii satului la astfel de petreceri, se mai dregea la iuțeală câte un picior slăbit în cuiul său, de la ultima folosire.

Întâi mai era unul dintre momentele din an când în curțile boierești era nevoie de multe mâini vrednice, fără ca treaba să fie însă anevoioasă, căci atâta trebuia numai să se întindă mesele pentru suta de oameni și să se aducă bucatele și vinul. Alta era socoteala la Sfintele Paște și la Crăciun, când până-n ajun se muncea cu adevărat, pe rupte, ca mieii ori purceii împreună cu toate bunătățurile pregătite de gospodine din ei să fie gata la timp. Din această pricină, Ziua Pelinului aducea an de an în curtea jupânesei Aristița mulțime de fete și femei pe care abia dacă le cunoștea, dar care țineau cu tot dinadinsul să se facă văzute. Soseau cârduri-cârduri precum gâștele după ploaie când se umflă iazul – după vorba Anicăi care le purta mare pică – și se îngrămădeau să prindă oarece de făcut pe lângă vreo rândășiță ce cunoștea rostul treburilor, întrebând în gura mare ca să le audă jupâneasa:

– Eu ce mai fac? Dați-mi și mie ceva de lucru.

– Lasă gura mai mică, Anghelino, că numai tu te auzi în tot colțul, îi răspundea din cealaltă parte a curții Anica, ținând pe lângă ea numai fete alese de ea cu grijă. Cine te-a adus până-n poarta boierilor, că tu singură nu cred să fi nimerit drumul? Pesemne că ai avut călăuză. Foarte bine că ai venit, căci sunt bucate multe pregătite și este nevoie de ajutor să le dovedim. Ia, dacă nu ai de lucru, fă bine și du-te pe spate, vezi de orătăniile alea să aibă apă și grăunțe, că ne-om descurca noi aici cu mesele și fără știința ta.

Jupânița cea mică și țigăncușele ei intrară-n curți pe portița din dos, cu poalele veșmintelor coborâte cuviincios, ivindu-se de după colțul conacului. Stăncuța alergă de îndată după treburi, Chiva merse la jupâneasa Aristița și-i puse în mână șiragul de frăguțe, prinos adus stăpânei ei celei mari, iar Ruxandra dispăru în conac, ca să se pregătească de oaspeți. Așteptau pe surori cu bărbații lor și cu copiii, dar și pe Manuc cu întreaga sa familie.

 

Hanul lui Manuc, de Simona Antonescu, Ed. Polirom, 2017, col. „Fiction Ltd.”

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

Povești repovestite, despre „Și v-am spus povestea așa”, de Florin Bican

Inclusă la categoria „Cărți pentru copii”, cartea va fi, în mod sigur, interesantă pentru aceștia, dar sunt convinsă că va fi absolut savuroasă pentru adulți. Într-un stil lejer, amuzant și jucăuș, Florin Bican amestecă basmele și poveștile populare românești pe care a trebuit să le învățăm pentru diferite examene (începând, evident, cu acea lungă definiție a basmului) și să le prezinte dintr-o perspectivă surprinzătoare: cea a calului năzdrăvan care-i însoțește pe toți eroii și Feții-Frumoși.

„Istorii despre literatură și orbire”, de Julián Fuks

O carte mică, cu subiecte mari. Ușor de citit, te face, de multe ori, să o lași din citit și să încerci să păstrezi starea pe care ți-o dau cuvintele. Nu am reușit să-mi dau seama în ce gen ar putea fi încadrată, dar îmi vine în minte un cuvânt care ar putea s-o caracterizeze: inefabil.

De profesie cititor, despre „Stoner”, de John Williams

„Stoner”, de John Williams, este o carte mică, aparent simplă, dar extraordinar de complexă în simplitatea ei și care, prezentând viața și moartea unui „banal” profesor de provincie, prezintă, de fapt, lumea întreagă. Începi să o citești și pare simplă și banală, și până să te hotărăști dacă-ți place sau nu, te trezești mișcat și răscolit cum n-ai mai fost de mult.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu