Lecturile lunii iunie 2026

Lecturile lunii iunie au fost mai mult de vacanță și destul de amestecate. Am început luna terminând un roman mic rămas restant din mai, Balzac şi Micuţa Croitoreasă chineză de Dai Sijie (trad. rom. Daniela Boriceanu), o carte despre puterea terapeutică a lecturii, dar care reamintește, într-un mod subtil, și că nici o lectură nu e complet inocentă și că fiecare interpretare spune mai mult despre cititor decât despre carte. Mi-a plăcut mult cartea, am descoperit-o în urma mai multor recomandări făcute în Clubul cititoarelor și cititorilor de cursă lungă și m-am bucurat că am recuperat, astfel, o carte despre cărți pe care o ratasem. 

Următoarea carte citită a fost volumul de povestiri Conștiința lui Montalbano de Andrea Camilleri (trad. rom. Emanuel Botezatu) în care au fost recuperate postum șase povestiri cu comisarul Montalbano, unul dintre cei mai simpatici polițiști din literatură. M-am bucurat când editura Crime Scene Press a anunțat va recupera cărțile lui Camilleri, mai am una pe care mi-am păstrat-o pentru vara asta, Dincolo de geamandură (vara e anotimpul în care-l (re)citesc pe Montalbano). Multă ironie și umor, mult soare, Sicilia, personaje pitorești și, mai ales, un comisar hâtru și cu un apetit pantagruelic (eu nu sunt pofticioasă, dar mă așez mereu cu bucurie la masă alături de Salvo Montalbano). 

Audiție de Katie Kitamura (trad. rom. Ioana Petridean) a fost cartea citită pentru clubul de carte al Editurii Trei din luna iunie. După mine, ideea principală a cărții este cea a felului în care ne construim realitatea în funcție de felul în care o interpretăm, iar la baza acestei construcții stă, în romanul de față, privirea. Este un roman al privirii, al privitului, al interpretării privirii. Totul gravitează în jurul privirii, așa cum în romanul precedent, Intimități, totul gravita în jurul limbajului. Am impresia că ambele au fost pentru Katie Kitamura și un fel de creații-experiment prin care a încercat să exprime această idee a realităților pe care ni le construim prin diferite instrumente (limbaj, văz). Creierul nostru, marele povestitor, dar și marele înșelător, a evoluat să umple lumea cu sens, cu semnificații. Căutăm semnificații peste tot în jurul nostru, iar realitatea noastră este un construct pe care-l facem fiecare după puterile proprii. În Audiție, Katie Kitamura propune două scenarii posibile ale felului în care creăm realități pornind de la felul în care privim lumea și în care ne închipuim că ne privește lumea. Părerea mea e că ar fi avut nevoie și de un al treilea scenariu pentru ca această idee să fie înțeleasă mai bine. Însă nu toată lumea la club a fost de acord cu această interpretare; de fapt, a fost un club în care ne-am întrecut în interpretări cât mai diferite, întrucât se pare că fiecare a înțeles altceva din carte. Mi-a adus aminte de o altă carte a scenariilor paralele, Trei vieți de Florence Knapp (pe care am citit-o anul trecut) sau de o alta pe care n-am citit-o, dar vreau s-o fac: 4 3 2 1 de Paul Auster. De asemenea, prin tema teatrului, am apropiat-o de alte două cărți citite în ultimul an, Fapte glorioase de Ferdia Lennon și Intră Stafia de Isabella Hammad. Iar prin această privire care construiește semnificații, prin această obsesie a (supra)interpretării și situarea într-o cultură a statement-ului, mi-a adus aminte de eseurile din Oglinda care deformează de Jia Tolentino. 

Lectura mea de plajă de anul ăsta a fost antologia de interviuri Harta conversației de Mircea Cărtărescu și Marius Chivu care mi-a plăcut foarte mult. Am simțit, pe de o parte, că urmăresc parcursul unei părți a literaturii contemporane (nu numai românești), dar și că, pe de altă parte, îmi revăd propriul parcurs de cititor de-a lungul anilor în care au fost realizate aceste interviuri. Primul interviu pe care i l-a luat Marius Chivu lui Mircea Cărtărescu pe holurile Facultății de Litere din București a fost în 2002, iar acesta a fost și cel de-al doilea an al meu pe holurile aceleiași facultăți. Îl descoperisem pe Mircea Cărtărescu spre finalul liceului, grație profesoarei mele de română care mi-a împrumutat volumul Nostalgia și am avut bucuria să-l descopăr în facultate și ca profesor (mai întâi la un curs de Cultură populară la care m-am dus ca intrusă și, prin anul trei, la cursul de poezie românească interbelică). A fost interesant să redescopăr parcursul lui Mircea Cărtărescu ca scriitor în acești douăzeci și un pic de ani și să realizez că am fost contemporană cu devenirea sa ca scriitor (chiar dacă nu i-am citit, încă, toate cărțile). Mie îmi plac mult antologiile, am crescut ca cititoare cu antologii și cred că antologiile mi-au format spiritul enciclopedic, așa că acest volum m-a bucurat atât prin forma sa de antologie, cât și prin conținut. Mircea Cărtărescu este un interlocutor locvace și sclipitor, a fost o bucurie să citesc această retrospectivă a dialogurilor sale cu Marius Chivu (și nu numai).    

O altă carte despre cărți citită în iunie (a treia, după Balzac și Micuța Croitoreasă chineză și Harta conversației), a fost un volum incitant și insolit, Scriu Iliada de Pierre Michon (trad. rom. Liviu Ornea). Încă de la titlu mi s-a părut o carte irezistibilă și chiar așa a fost, deși nu pot spune că mi-a confirmat vreo așteptare ci, din contră, a fost surprinzătoare la fiecare pagină. O meditație asupra literaturii, dar și un fel de încercare de revenire la o organicitate a literaturii, la o vreme în care literatura era mai puțin gândire și mai mult simțire, în care se învecina cu războiul, sexualitatea, sacrul (și se hrănea din ele). Pierre Michon pare a face parte din familia răzvrătiților și iconoclaștilor literari (nu degeaba și-l ia drept patron literar pe Rimbaud), un rebel pentru care literatura devine deopotrivă act terapeutic și damnare. Iar traducerea pe care o face matematicianul și scriitorul Liviu Ornea este o splendoare în sine: o limbă care freamătă și liniștește, arde și alină în același timp, munca unui adevărat filolog. E un întreg cosmos literar în această poveste a Elenei care este autoarea Iliadei, dar și o întreagă apocalipsă.   

În mod surprinzător sau nu, ultima lectură a lunii (și chiar în ultima zi a lunii) a fost o carte de poezii și, totodată o carte... despre cărți. Este vorba despre volumul de poezie Inima hiperkinetică de Cristina Bogdan, apărut toamna trecută și care reunește mai multe poezii dedicate unor bărbați care au fost în cea mai mare parte scriitori (dar și muzicieni, artiști ș.a.). Este un volum care mi-a plăcut în primul rând prin intertextualitatea lui, prin trimiterile livrești care îmbogățeau lirica, dar și în calitate de carte-obiect (este tipărită într-un format generos, pe o hârtie crem și plăcută la atingere, iar poeziile sunt însoțite de desenele pictorului Constantin Cioc). Poezia este un gen pe care l-am ocolit multă vreme, dar pe care l-am redescoperit grație Cristinei Bogdan și nu doar prin poeziile sale, ci și prin alte poezii către care m-au îndreptat discuțiile cu ea, cum ar fi cele ale lui Rilke sau ale lui Bogdan O. Popescu. 

Am recitit în iunie și o parte din Don Quijote de Miguel de Cervantes pe care l-am regăsit la fel de interesant (ba poate chiar mai interesant pentru că, deh, maturitatea te face să-l vezi cu alți ochi pe Cavalerul Tristei Figuri) și acum continui provocarea Un an de lecturi cu Frankenstein de Mary Shelley, pe care îl citesc (fascinată) pentru prima oară. Mi-am propus să completez lectura acestui clasic cu un volum recent apărut, Placebo. Chirurgii în căutarea nemuririi de Cătălin Vasilescu și sper să am timp și de volumul de proză scurtă al Gabrielei Adameșteanu, Vremuri fără răbdare și de eseurile lui Doru Căstăian din Darurile filosofiei. Iar în iulie lecturile pentru cluburile de carte sunt Colhoz de Emmanuel Carrère (Clubul Editurii Trei) și Sunt fluvii în cer de Elif Shafak (Clubul cititoarelor și cititorilor de cursă lungă).