Cărțile au devenit obiecte accesibile abia cu prima epocă a tiparului de masă, adică după ce Johanes Gutenberg și-a inventat, în sfârșit, tiparnița la jumătatea secolului XV. Atunci când ne gândim la Evul Mediu în minte ne vin mai degrabă splendidele și masivele manuscrise anluminate în scriptoriile mănăstirești, mai degrabă obiecte de lux și de tezaurizare, decât cărți destinate lecturii. Între cele două, însă, mai există o perioadă, cea a manualelor universitare, primele cărți publicate în serie pentru studenții universităților medievale și despre care vorbește Jacques Le Goff în Intelectualii în Evul Mediu.
Nașterea intelectualilor și a universităților este legată de dezvoltarea și evoluția orașelor fără de care rolul intelectualilor (acești „vânzători de cuvinte”) nu ar fi avut sens. Abia cu acești cărturari centrați în jurul școlilor și universităților laice cartea se transformă dintr-un obiect de lux, într-un instrument. Și acesta nu este singurul instrument de care această meserie nouă are nevoie.
Instrumentarul
Ca om de meserie, membrul corporației universitare din secolul al XIII‑lea este înzestrat cu un instrumentar complet. Ca scriitor, cititor, profesor, el se înconjoară de ustensilele cerute de activitățile sale. Citim în Dicționarul aceluiași Jean de Garlande, profesor parizian:
„Iată instrumentele necesare învățăceilor: cărți, un pupitru, o lampă de noapte cu seu și un sfeșnic, o lanternă, și o pâlnie cu cerneală, o pană, un fir cu plumb și o riglă, o masă, o nuia, o catedră, o tablă, o piatră ponce cu o răzuitoare și cretă. Pupitrul (pulpitum) în limba franceză se numește „lutrin“ (letrum); trebuie remarcat că pupitrul este prevăzut cu o serie de crestături în trepte care permit să fie ridicat la înălțimea la care se citește; pe pupitru se așază cartea. Iar răzuitoarea (plana) este un instrument de fier cu care se prepară pergamentul.“
Au fost descoperite chiar și alte ustensile care, fără să fie cele pe care fiecare universitar le folosește, fac totuși parte din instrumentarul întrebuințat de auxiliarii săi, de pildă de copiști, și anume: coada pergamentului și ruleta care înlesnește regăsirea locului unde s‑a oprit copierea.
Ca specialist, intelectualul veacului al XIII‑lea se împovărează cu un întreg echipament care îl situează foarte departe de clericul Evului Mediu timpuriu, când învățământul se preda pe cale orală, ceea ce nu necesita decât un bagaj foarte restrâns de instrumente didactice, utile doar pentru scrierea unor rare manuscrise, a cărei tehnică reclama cu precădere o preocupare pur estetică.
Chiar dacă exercițiile orale rămân și acum esențiale în viața universitară, totuși cartea devine instrumentul de bază al învățământului. Și, constatând cât de mare ajunge să fie echipamentul unui intelectual, înțelegem parcă mai bine de ce un sfânt de talia lui Francisc de Assisi, veritabil apostol al sărăciei celei mai despuiate, a fost – între alte motive – ostil acestei activități pentru care devenise necesar un din ce în ce mai copleșitor instrumentar material.
Cartea ca instrument
Cartea universitară este un obiect total diferit de cartea Evului Mediu timpuriu. Ea se leagă de un context tehnic, social și economic cu totul nou. Este expresia unei alte civilizații. Scrierea însăși se schimbă și se adaptează noilor condiții, așa cum bine a constatat Henri Pirenne:
„Cursiva satisface nevoia unei civilizații în care scrierea este indispensabilă atât vieții colectivității, cât și celei a indivizilor; minuscula (din epoca carolingiană) este o caligrafie proprie clasei știutorilor de carte în sânul căreia se concentrează și se perpetuează instruirea. Este foarte semnificativă constatarea că scrierea cursivă va reapărea alături de minusculă în prima jumătate a secolului al XIII‑lea, adică exact în epoca în care progresul social și dezvoltarea economiei și culturii – ambele laice – vor generaliza din nou nevoia scrisului.“
Valoroasele lucrări ale Părintelui Destrez descriu din plin revoluția ce are loc în veacul al XIII‑lea în tehnica de carte – o revoluție al cărei teatru a fost atelierul universitar.
Nu numai că profesorii și studenții aveau datoria să citească autorii înscriși în programă, dar și cursurile predate oral trebuiau păstrate. Studenții luau notițe (relationes) după ele, iar câteva s‑au păstrat până azi. Mai mult, cursurile trebuiau publicate, ba chiar foarte repede, pentru a putea fi consultate în momentul examenelor, după cum, de asemenea, trebuiau publicate într‑un număr suficient de exemplare. La baza acestei activități se afla pecia. Iată ce spune Părintele Destrez:
„O primă copie oficială a lucrării ce urmează a fi difuzată este făcută pe caiete de câte patru foi fiecare, independente unele de altele. Fiecare caiet, făcut dintr‑o piele de oaie împăturită în patru, se numește «pecia», piesă. Datorită acestor piese pe care copiștii le împrumută una după alta și care, reunite, constituie ceea ce se cheamă un «exemplar», intervalul ce ar fi fost necesar unui singur copist pentru a executa o singură copie, devine suficient, în cazul unei lucrări cuprinzând vreo 60 de piese, pentru ca circa 40 de scribi să poată, fiecare, executa transcrierea lui pe un text corectat sub controlul Universității și devenit într‑un fel text oficial.“
Această publicare a textului oficial al cursurilor a fost de o importanță capitală pentru universități. Statutele Universității padovane o declară explicit în 1264: „N‑ar exista Universitate dacă n‑ar fi exemplarele.“
Intensificarea folosirii cărții de către universitari atrage după sine o serie întreagă de consecințe. Mai întâi, progresele realizate în producerea pergamentului, care permit obținerea unor foi mai subțiri, mai suple și mai puțin galbene decât cele ale manuscriselor anterioare. În Italia, unde tehnica este mai înaintată, foile sunt foarte subțiri și de un alb strălucitor.
Apoi, formatul cărții se modifică. Înainte, fusese sensibil asemănător cu cel al in‑foliourilor noastre de azi. „Dar aceasta reprezenta o dimensiune ce nu putea conveni decât manuscriselor redactate în mânăstiri și care urmau să rămână acolo.“ Acum, cartea este deseori consultată, transportată dintr‑un loc într‑altul. Formatul ei se micșorează, cartea devine mai ușor de mânuit.
Se produc și schimbări de ordin grafic: caracterul gotic, minuscula, ce face posibilă o scriere mai rapidă, îl înlocuiește pe cel vechi. Noua literă variază în funcție de centrele universitare – minuscula „pariziană“, „engleză“, „bologneză“. Și ea corespunde unui progres tehnic: părăsirea trestiei în favoarea penei de pasăre, de gâscă în general, care îngăduie „mai multă ușurință și rapiditate în lucru“.
În fine, ornamentația cărților se reduce: letrinele și miniaturile se produc acum în serie. Dacă manuscrisele de drept rămân în continuare luxoase – întrucât juriștii aparțin în general unei clase înstărite –, cărțile folosite de filozofi și teologi – cel mai adesea oameni săraci – nu sunt decât în mod excepțional împodobite cu miniaturi. Ba chiar, frecvent, copistul lasă gol spațiul corespunzător letrinelor și miniaturilor, astfel încât cumpărătorul cu mijloace modeste să poată achiziționa manuscrisul ca atare, iar clientul mai bogat să poată în schimb, ulterior, să‑l dea să fie ornamentate spațiile rezervate.
Acestor amănunte semnificative li se adaugă numărul mare de abrevieri, căci manuscrisul trebuie produs repede, progresele paginării, ale rubricării, apoi apariția tablelor de materii și, uneori, a unei liste de abrevieri, a unei prezentări a materiei în ordine alfabetică, ori de câte ori e posibil. Totul este gândit și realizat în vederea unei consultări rapide a cărții. Dezvoltarea meseriei intelectuale a dat naștere erei manualelor, a cărții lesne de mânuit și care se și trece din mână în mână. Manualul este dovada evidentă a accelerării vitezei de circulație a culturii scrise și a răspândirii ei. Iată, prin urmare, o primă revoluție: cartea încetează să fie obiect de lux, ea devine unealtă, instrument. Este cu adevărat o naștere – mai degrabă decât o renaștere – în așteptarea erei tiparului.
Devenită instrument, cartea ajunge curând produs industrial și obiect comercial. La umbra universităților se dezvoltă o populație întreagă de copiști – deseori studenții săraci își câștigă astfel pâinea zilnică – și de librari (stationarii). Fiind indispensabili pe „șantierul“ universitar, ei reușesc să fie admiși ca muncitori cu drepturi depline. Obțin privilegiile universitarilor, dreptul de a sta sub jurisdicția universității. Cu ei se îngroașă rândurile corporației universitare, o sumă de meseriași auxiliari roiesc pe margine. Industria intelectuală are acum propriile ei industrii anexe și derivate. Dintre toți acești producători și comercianți, unii devin curând personaje importante: alături de „meseriașii a căror activitate se reducea la revânzarea câtorva lucrări de ocazie“, alții își amplifică activitatea „până la rolul de editor internațional“.
Cartea ca instrument, nu ca obiect de lux, lectura silențioasă, nu făcută cu voce tare pentru un auditoriu (adesea pasiv), scriere mai cursivă, table de materii și prezentări ale conținutului, cărți publicate „în serie” (deși realizate de copiști, nu de mașinării), paginare mai utilă – avem aici de-a face cu o mini-revoluție a mentalităților în această transformare a unui obiect, cartea, a cărei istorie nu încetează să fie fascinantă.
Intelectualii în Evul Mediu, de Jacques Le Goff, Ed. Art, 2022, trad. Nicolae Ghimpețeanu, col. „Meridiane”
Scrie un comentariu