• „Teama de ridicol determină în noi cele mai mari laşităţi” - André Gide

Veriga lipsă dintre Rembrandt și Vermeer

Încercând să se adăpostească de ploaie, Theo Decker și mama lui intră la Muzeul Metropolitan din New York pentru a vedea o expoziție de pictură olandeză și, mai ales, Lecția de anatomie a lui Rembrandt. Fără nici un chef, dar dorind să-i facă mamei sale pe plac, Theo se trezește în scurt timp cucerit de minunatele detalii din pictura maeștrilor olandezi. Nu Lecția de anatomie e cea care-i trezește interesul, ci tablouri mai mici și mult mai puțin celebre, precum Trei moșmoane și fluture de Adriaen Coorte sau Sticletele, de Carel Fabritius, cel care dă și titlul romanului. Iar felul în care Donna Tartt descrie picturile e absolut minunat și te face să te întrebi oare când ai fost ultima oară la muzeu și să-ți dorești să faci asta cât mai curând.

 

– Nu-mi place deloc să trecem ca gâsca prin apă, i-am deslușit din nou vorbele când am ajuns-o din urmă în capul scărilor, dar, pe de altă parte, e genul de expoziție la care trebuie să vii de două sau de trei ori. Avem Lecția de anatomie, pe care n-avem voie s-o ratăm, dar ceea ce-mi doresc cel mai mult să văd e un tablou mic de tot, foarte rar, al unui pictor care a fost profesorul lui Vermeer. Cel mai mare vechi maestru de care n-a auzit nimeni. Și pânzele lui Franz Hals merită. Îl știi pe Hals, nu? Băutorul voios? Și Eforele azilului de bătrâni?  

Nu eram deloc încântat de ideea unei colecții de tablouri cu olandezi îmbrăcați în negru care nu făceau mai nimic și, când am împins ușile de sticlă, intrând de pe coridorul plin de ecouri în sala unde un covor gros absorbea zgomotele, am crezut la început că greșisem locul. Pereții radiau aburul difuz și cald al opulenței, dulceața generică a vechimii; dar apoi totul se desluși în limpezime și culoare, în lumina pură a Nordului – portrete, interioare, naturi moarte, unele mărunte, altele somptuoase. Doamne cu soții lor, doamne cu cățeluși, frumoase singuratice în superbe rochii brodate și neguțători impozanți, solitari, înveșmântați în blănuri și în giuvaiere. Mese de banchet răvășite, presărate cu mere curățate de pieliță și coji de nucă; tapiserii atârnate de câte-o galerie și argintării; iluzii optice cu insecte târâtoare și flori în dungi. Și, cu cât pătrundeam mai adânc în sală, cu atât tablourile deveneau mai ciudate și mai frumoase. Lămâi decojite, lângă care fâșiile de pieliță galbenă se învârtoșeau abia simțit sub tăișul cuțitului, în umbra verzuie a unei pete de mucegai. Lumina răsfrântă în buza unui pahar de vin pe jumătate gol.

– Îmi place și ăsta, șopti mama, venind pe lângă mine în fața unei naturi moarte de dimensiuni modeste, cu aer mai degrabă sinistru: un fluture alb pe un fundal întunecat, plutind pe deasupra câtorva fructe roșii [Trei moșmoane și fluture, de Adriaen Coorte]. Fundalul, un negru intens de ciocolată, dădea o impresie sofisticată de căldură și te ducea cu gândul la magazii încărcate, la istorie, la trecerea timpului.

– Olandezii ăștia se pricepeau extraordinar să redea granița subțire dintre fructul pârguit și putreziciune. Uită-te la el, e perfect, dar nu mai ține, o să înceapă să se strice. Și fii atent mai ales aici! spuse mama, aplecându-se peste umărul meu ca să traseze un contur prin aer cu degetul – la trecerea aceasta, la fluture. Desenul de pe dosul aripii era atât de pufos și de delicat, încât părea că vopseaua s-ar fi întins instantaneu dacă mama abia ar fi atins-o. Uite cât de frumos îi reușește! Nemișcare și abia o umbră de tremur.

– Olandezii sunt cei care au inventat microscopul, spuse ea. Erau bijutieri, șlefuitori de lentile. Au insistat să reprezinte totul în cel mai mic detaliu pentru că până și lucrurile cele mai mărunte înseamnă ceva. De fiecare dată când ai să vezi gâze sau insecte într-o natură moartă – o petală ofilită, un punct negru pe vreun măr –, să știi că pictorul îți comunică un mesaj secret. Îți spune că nimic din ce e viu nu durează, totul e trecător. Moartea în timpul vieții. De asta se numesc naturi moarte. Poate că la început nu-ți dai seama, pentru că totul e atât de frumos, sunt atâtea flori, nu vezi fărâma de putregai. Dar, dacă te uiți mai îndeaproape, ai s-o zărești. 

Deși nu lipseau vizitatorii, expoziția avea totuși aerul liniștit și sinuos al unui braț leneș de apă, un anume calm al golului: oftaturi lungi și expirații extravagante, ca un amfiteatru plin de studenți care dau un examen. Mergeam în urma mamei, care trecea șerpuind de la un portret la altul, mult mai repede decât mergea de obicei într-o expoziție, de la flori la mese de joc și la fructe, ignorând mare parte dintre pânze (a patra stacană de bere, încă un fazan mort) și îndreptându-se fără ezitare către altele („Acum Hals. Uneori e de-a dreptul răsuflat cu bețivanii și târfulițele lui, dar, când e să-i meargă mâna, chiar îi merge. N-are nimic din precizia și nervozitatea celuilalt, lucrează ud pe ud, hârști, totul foarte rapid. Fețele și mâinile sunt excelent redate, știe ce anume atrage privirea, dar fii atent la haine – sunt atât de sumare, abia schițate! Uită-te cu câtă larghețe și cât de modern lucrează cu pensula!”)  („Și lui van Gogh îi plăcea foarte mult Hals. Scrie pe undeva că «Franz Hals folosește nu mai puțin de douăzeci și nouă de nuanțe de negru!» Sau erau douăzeci și șapte?”) Mă țineam după ea cu senzația uluită a timpului pierdut, fascinat de intensitatea ei, de cât era de absorbită, încât ignora complet galopul minutelor. 

– Ăsta e tabloul de care-ți spuneam, zise ea. Nu ți se pare formidabil?

Era un tablou mic, cel mai mic din toată expoziția, și cel mai simplu: un sticlete galben prins cu un lănțișor de o bară, pe un fundal anodin, spălăcit.

– A fost elevul lui Rembrandt și profesorul lui Vermeer, spunea mama. Și tabloul acesta mic este exact veriga lipsă dintre cei doi – uită-te la lumina limpede și pură a zilei din el și ai să-ți dai seama de unde vine lumina din pânzele lui Vermeer. 

Am făcut câțiva pași în spate, ca să mă uit mai bine. Tabloul înfățișa o făptură măruntă și simplă, fără complicații, lipsită de orice urmă de sentimentalism; și ceva din felul precis și compact în care se strângea în sine însăși – aerul acela vioi, prezent, expresia alertă și atentă – mi-a amintit de fotografiile pe care mama mi le arătase de când era mică: tot o pasăre ca aceasta, cu creștetul închis la culoare și ochi stăruitori.

Sticletele, de Donna Tartt, Ed. Litera, 2015, trad. Justina Bandol, col. „Clasici moderni”   

În imagine: Trei moșmoane și fluture, de Adriaen Coorte, și Sticletele, de Carel Fabritius.

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu