• „La littérature ne permet pas de marcher, mais elle permet de respirer” - Roland Barthes

Un ruj care a redat umanitatea

Anul Zero. 1945, o istorie, de Ian Buruma este un volum istoric foarte bine documentat ce se ocupă de perioada de la finalul celui de-al Doilea Război Mondial (descoperirea lagărelor de concentrare din Germania, încercarea de a salva ce se mai putea din ruinele lumii, bolile și foametea, economia în colaps, întoarcerea veteranilor acasă etc.). Anul 1945 se află la granița între realitatea atroce și absurdă a războiului și încercarea oamenilor de a găsi o (nouă) normalitate.

Printre multe alte aspecte demne de ținut minte și de discutat, mi-a atras atenția un fragment despre haosul care domnea în Germania în 1945 referitor la eforturile medicilor și ale voluntarilor de a pune pe picioare oamenii înfometați (prea multă hrană i-ar fi putut ucide, iar hrana nepotrivită de asemenea). În debandada generală nu era ușor să fii organizat și eficient, însă, uneori greșelile s-au dovedit a fi salvatoare într-o manieră complet neașteptată, aducând aminte că umanitatea are resorturi surprinzătoare ce depășesc logica și, chiar, biologia.

 

Doctorii și asistenții medicali voluntari încercau cu disperare să facă rost de mai multă mâncare, de medicamente și de echipamente medicale. Se confruntau cu boala și cu foametea la un nivel cum nu mai văzuseră și nici măcar nu-și închipuiseră că e posibil. În continuare mureau zilnic sute de oameni – uneori fiindcă mâncaseră rațiile militare, prea consistente pentru intestinele lor slăbite. Dar armata nu e întotdeauna o instituție eficientă, iar situația din Germania era haotică. Într-o zi, spre sfârșitul lui aprilie, a venit un transport cu cantități mari de ruj.

S-a dovedit a fi o adevărată mană cerească. Ofițerul responsabil de o unitate de ambulanță engleză, locotenent-colonelul Gonin, își amintește:

„Cred că nimic nu le-a ajutat pe femeile internate mai mult decât rujul. Erau femei care stăteau în pat, fără așternuturi și fără cămașă, dar cu buzele roșii ca focul; le vedeai cum rătăceau din loc în loc fără altă îmbrăcăminte decât o pătură trasă pe umeri, dar cu buzele roșii. [...] În sfârșit, cineva făcuse un lucru care le reda individualitatea: acum erau cineva, nu doar numărul pe care-l aveau tatuat pe braț. În  sfârșit, se puteau îngriji de felul cum arătau. Rujul acela a început să le redea umanitatea.”

 

Anul Zero. 1945, o istorie, de Ian Buruma, Ed. Humanitas, 2015, col. „Istorie”, trad. Anca Bărbulescu

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu