• „Cine fuge de suferință, matematic ratează fericirea” - Alexandru Paleologu

Tu ce visezi?

Sfâșierea cerului, romanul Ursulei K. Le Guin, bătrânica de fier a SF-ului, aduce în discuție misterul viselor, amestecul de rațional și irațional din creierul uman și felul în care creierul fiecărui om îi creează acestuia realitatea în care e obligat să trăiască.

 

– De exemplu, explică el, eu visez adesea cu ochii deschiși fapte eroice. Eu sunt eroul. Salvez fata, sau un coleg astronaut, sau un oraș asediat, sau o întreagă planetă. Vise de Mesia, vise despre triumful binelui. Haber salvează lumea! Sunt al naibii de distractive – atâta timp cât le păstrez acolo unde le e locul. Avem cu toții nevoie de acel impuls intim pe care ni-l dau visele cu ochii deschiși, dar când începem să ne bazăm pe el, când parametrii realității noastre devin puțin neclari… Mai sunt și visele de tip Insulele Mărilor Sudice – o mulțime de manageri la vârsta a doua le cad pradă. Sau tipul martirului nobil, sau diversele fantezii romantice ale adolescenței, sau tipul de vis sado-masochist și așa mai departe. Majoritatea oamenilor recunosc cea mai mare parte a acestor tipuri. Toți am fost în arenă înfruntând leii, cel puțin o dată, sau am aruncat o bombă și ne-am distrus inamicii, sau am salvat fecioara pneumatică de pe nava care se scufundă, sau am scris a Zecea Simfonie a lui Beethoven în locul lui. Care stil e favoritul tău?

 

Interpretările pe care poate primi romanul sunt numeroase și provocatoare, însă posibilitățile se ramifică nedefinit imediat ce recitești prima pagină (aparent separată de acțiunea romanului, practic o punere în abis a ideilor principale).

 

Purtată de curenți, aruncată de valuri, împinsă cu imensă putere de întreaga masă a oceanului, meduza alunecă în abis. Lumina strălucește prin ea și întunericul o pătrunde. Purtată, aruncată, împinsă de oriunde spre oriunde, căci în adâncurile mării nu există alte repere decât mai aproape și mai departe, mai sus și mai jos, meduza atârnă și se leagănă; pulsațiile o străbat ușor și rapid, așa cum vasta pulsație diurnă bate în marea dirijată de lună. Atârnând, legănându-se, pulsând, creatura cea mai vulnerabilă și mai insubstanțială, ea are în apărarea ei violența și forța întregului ocean, căruia i-a încredințat ființa sa, evoluția și voința.

Dar iată că se înalță continentele încăpățânate. Pragurile de nisip și stâncile țâșnesc din apă în aer, acel spațiu oribil, uscat, de sclipire și instabilitate, unde nu există nici un sprijin pentru viață. Iar acum, acum curenții înșală și valurile trădează, întrerupându-și ciclul nesfârșit, ca să se ridice înspumate pe stânci în aer, spărgându-se…

Ce va face creatura aparținând cu totul mării pe nisipul uscat în lumina zilei. Ce va face mintea în fiecare dimineață când se va trezi?

 

Am scris pe larg despre Sfâșierea cerului pe Bookaholic în articolul Cea mai bună dintre lumile posibile.

Sfâșierea cerului, Ursula K. Le Guin, Ed. Trei, 2013, trad. Roxanda Brânceanu, col. „Epsilon. Science Fiction”


0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu