• „La séduction: s’aimer un peu pour plaire beaucoup” - Yves Saint-Laurent

„Trebuie să rămânem cititori”

Într-un scurt fragment din eseul „Cum ar trebui să citim o carte?” (citit în fața unor elevi de școală), Virginia Woolf aduce, după părerea mea, unul dintre cele mai frumoase omagii „meseriei” de cititor. Îndemnul „trebuie să rămânem cititori” presupune nu o lectură primară, de amator, ci asumarea lecturii ca pasiune, ca profesiune de credință, într-un mod profund și total. A fi cititor înseamnă a-ți construi propriul paradis, iar cititorii sunt cei care nu mai au nevoie de nici o răsplată pentru că „lor le-a fost drag să citească”.  

 

Dacă lucrurile stau așa, dacă citirea unei cărți așa cum trebuie solicită cele ai subtile calități ale imaginației, intuiției și judecății, putem poate să ajungem la concluzia că literatura e o artă foarte complexă și că nu pare posibil să fim în stare, chiar și după o viață întreagă de lecturi, să aducem vreo contribuție valoroasă în materie de critică. Trebuie să rămânem cititori; nu vom aspira la gloria ce aparține acelor ființe speciale care sunt și critici. Cu toate acestea, avem răspunderile și importanța noastră ca cititori. Standardele pe care le impunem și judecățile pe care le formulăm se furișează în aerul din jur și devin o parte din atmosfera pe care o respiră scriitorii când lucrează. Ele exercită o anumită influență asupra artiștilor, chiar dacă ea nu-și găsește niciodată expresia în litera tipărită. Și această influență, dacă ar fi bine instruită, puternică, individualizată și sinceră, ar putea fi de mare preț astăzi, când critica e evident în suspensie; când cărțile ne trec prin fața ochilor ca o procesiune de animale într-o galerie de vânătoare și când criticul are numai o secundă ca să-și încarce pușca, să ochească și să tragă, și poate fi bineînțeles scuzat dacă ia iepurii drept tigri, vulturii drept orătănii de curte ori dacă nu nimerește și își risipește gloanțele pe vreo vacă ce rumegă pașnică departe, pe câmp. Dacă, dincolo de rătăcitoarele focuri de pușcă ale presei, autorul ar simți că există și o astfel de critică, opinia oamenilor care citesc de dragul lecturii, cu încetineală și fără profesionalism, judecându-i cu mare simpatie, dar și cu mare severitate textul, nu l-ar stimula acest lucru să-și amelioreze calitatea scrisului? Și dacă, datorită nouă, cărțile ar deveni mai puternice, mai bogate, mai variate, aceasta ar fi o țintă demnă de atins.

Totuși, cine citește cu gândul atingerii vreunui scop anume, oricât de atrăgător ar fi el? Oare nu practicăm unele îndeletniciri din convingerea că ele sunt bune în sine și nu căutăm unele desfătări intuind că ele sunt de o importanță vitală? Și nu este lectura una dintre acestea? Uneori îmi închipui, cel puțin, că, atunci când va sosi Judecata de Apoi și când marii cuceritori, oamenii legii și politicienii vor veni să-și primească răsplata – coroanele, laurii, numele gravate pentru totdeauna în marmură nepieritoare –, Atotputernicul se va întoarce către Petru și va spune, nu fără o anume invidie, văzându-ne cum ne înfățișăm cu cărțile sub braț: „Iată, aceștia nu au nevoie de nici o răsplată. Aici nu avem nimic să le dăm. Lor le-a fost drag să citească”.

 

Eseuri alese I. Arta lecturii, de Virginia Woolf, Ed. Rao, 2007, trad. Monica Pillat, col. „Opere XX”

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu