• „Ajuţi pe cineva care, chiar când nu mai poate, vrea” - Henrik Ibsen

Singura realitate adevărată este cea a ficțiunii

La finalul minunatei sale Istorii a tărâmurilor și locurilor legendare, Umberto Eco ne lasă cu câteva rânduri adresate cititorilor pasionați prin care încearcă, parcă, să aducă un omagiu literaturii și cititorilor din toată lumea. Să-l cinstim și noi și să „îmbrăcăm haina cititorului bun”.

Uneori, cititorii romanelor confundă fantezia cu realitatea, scriu scrisori către personaje fictive, ba chiar – așa cum s-a întâmplat cu Werther al lui Goethe – multe  suflete nobile și-au pus capăt zillor pentru a-și imita eroul îndrăgit. Dar aici e vorba de cazuri patologice, despre oameni care citesc , dar care nu știu să îmbrace haina cititorului bun. Cititorul bun poate plânge în hohote citind despre moartea protagonistei din Love Story, dar când se consumă emoția momentului e pe deplin conștient că Jenny din roman nu a existat niciodată.

Adevărul ficțiunii unui roman depășește încredințarea că faptele narate ar fi adevărate sau false. În viața reală nu știm cu siguranță dacă Anastasia Nikolaevna Romanova a fost și ea asasinată împreună cu familia sa la Yekaterinenburg sau dacă Hitler a murit cu adevărat în buncărul său de la Berlin. Dar citind poveștile lui Arthur Conan Doyle suntem absolut siguri că doctorul Watson este cel căruia în Un studiu în roșu i se spune astfel, pentru prima dată, de către un anume Stamford și, din acel moment, atât Holmes, cât și cititorii, când se gândesc la Watson, au în minte acel moment al botezării sale. Cititorul are încredere în faptul că nu ar exista la Londra două persoane cu același nume și același curriculum militar, iar dacă ar fi așa, textul ar trebui să ne spună de ce intenționează să ne povestească istoria unui personaj simulant sau cu personalitate dublă, așa cum se întâmplă în Straniul caz al Dr. Jekyll și Dl. Hyde.

Philippe Doumenc a publicat în 2007 o Contraanchetă asupra morții Emmei Bovary în care susținea că Madame Bovary nu a murit otrăvită, ci asasinată. Dar o atare istorie poate oarecum avea haz tocmai pentru că cititorii știu sigur că, în realitate (adică în realitatea lumii posibile a ficțiunii), Madame Bovary s-a sinucis și se sinucide ori de câte ori terminăm de citit cartea. Se poate citi istoria lui Doumenc ca ucronie, cu alte cuvinte ca pe o povestire despre ce s-ar fi întâmplat dacă Istoria ar fi avut o altă direcție, așa cum se poate scrie un roman despre cum ar fi evoluat lumea dacă la Waterloo Napoleon ar fi fost biruitor sau dacă în război ar fi învins Hitler (ca în romanul lui Philip k. Dick, Omul din castelul înalt). Dar o ucronie se citește cu plăcere doar dacă se știe că, în realitate, lucrurile s-au întâmplat cu totul altfel.

Toate acestea ne conving că lumea posibilă a narațiunii este unicul univers în care noi putem fi absolut siguri de ceva și care ne oferă o idee foarte puternică despre Adevăr.

Naivii cred că există sau că ar fi existat undeva Eldorado și Lemuria, iar scepticii sunt convinși că acestea nu au existat niciodată, dar cu toții știm că este de netăgăduit faptul că Superman este Clark Kent și că este fals faptul că doctor Watson este mâna dreaptă a lui Nero Wolfe; că e categoric adevărat că Anna Karenina a murit călcată de tren și categoric fals că s-a măritat cu Făt-Frumos.

În universul nostru atât de plin de greșeli și de legende, de date istorice și de informații false, un lucru este absolut adevărat dacă e adevărat măcar cât faptul să Superman este Clark Kent. Tot restul poate fi mereu pus din nou în discuție.

 

Am scris pe larg despre carte pe BookaholicMinunate călătorii imaginare, o recenzie despre „Istoria tărâmurilor și locurilor legendare”, de Umberto Eco.

Istoria tărâmurilor și locurilor legendare, ediție îngrijită de Umberto Eco, Ed. Rao, 2014, trad. rom. Oana Sălișteanu


0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu