• „O fire blândă va lăsa în lume o amintire plăcută” - Proverb egiptean antic

Scriitori și cititori

Lucrul cel mai surprinzător în Tranzție, ca și în Schiță, primele volume ale trilogiei semnată de Rachel Cusk, mi s-a părut felul lejer și natural în care amestecă viața cu literatura. Faye, protagonista trilogiei sale, este scriitoare și, prin prisma privirii ei, toate întâmplările devin semnificative, iar toate persoanele întâlnite, personaje. Cu toate astea, nu simți în nici un moment emfaza actului literar sau a conștiinței sale. Iubirea pentru literatură e un act firesc, la fel ca respiratul sau mâncatul. Și tot ca ele, la fel de fundamental vieții. 

Cu scriitura ei aparent lejeră (dar cât muncă se ascunde în spatele unei scriituri simple, lejere!), Rachel Cusk abordează însă teme profunde (iubirea, căsnicia, creșterea copiilor), amestecându-le firesc cu episoade ale vieții banale, cea pe care suntem obligați s-o trăim cu toții (renovarea casei și mizeriile zilnice din partea vecinilor, mutarea în alt oraș, o cină obligatorie în familie etc.). Subtil împletite printre toate astea este firul călăuzitor al literaturii, cel care ne ajută pe toți, scriitori și cititori deopotrivă, să facem față atât temelor fundamentale, cât și celor mundane. Iar considerațiile autoarei pe tema asta ar merita un capitol separat: „Într-un fel, e bine să ți se amintească de caracterul fundamental anonim al procesului scrierii, de faptul că fiecare cititor îți abordează cartea ca un străin care trebuie convins să rămână”; „scrisul și cititul sunt tranzacții non-fizice, aproape că s-ar putea spune că reprezintă o evadare reciprocă din corpul concret” (și apropo de considerațiile ei, o puteți cunoaște mai bine pe Rachel Cusk, scriitoarea, și citind acest interviu din The New Yorker).

Dialogurile și povestirea sunt punctate din când în când de câte un panseu ironic, de un umor englezesc cu care scriitoarea s-a contaminat, probabil, după mutarea în Londra: „în opinia lui Diane, e de prost gust să crești un copil complet nevătămat de nimic”; „Mie mi se părea, i-am spus, că majoritatea căsniciilor funcționează așa cum se zice că se întâmplă în cazul poveștilor, adică prin suspendarea neîncrederii. Cu alte cuvinte, nu perfecțiunea le asigură dăinuirea, ci evitarea anumitor realități”; „Suntem atât de bine școliți pentru a ne asuma doctrina autoacceptării, încât ideea de a refuza să te accepți pe tine însuți capătă accente radicale”. 

Ce mi-a plăcut cel mai mult: capitolul în care, invitată la un mic festival literar dintr-un orășel de provincie, Faye se găsește alături de doi autori ce întruchipează două tipuri diferite de scriitori: unul cabotin, expansiv, pentru care o lectură publică e un fel de reprezentație de stand-up comedy, și un altul introvertit, aparent neinteresat de soarta cărții sale și nici de publicul cititor. În acest al doilea scriitor eu l-am văzut foarte clar pe unul dintre cei mai cunoscuți, contestați, criticați, aplaudați scriitori contemporani: the one and only, Karl Ove Knausgård. Botezat Louis, este înfățișat ca un tip retras, cu părul nespălat atârnându-i în șuvițe pe față și mirosind a tutun, autorul unei cărți monumentale de peste o mie de pagini citită de toată lumea și în care nu face decât să-și povestească în detaliu viața neinteresantă. (Exact! Pălărie într-un picior ghici, ciupercă, ce-i?) Eu m-am distrat copios citind și, pentru că e trist să te distrezi singur, vă las mai jos un fragment din acest capitol. Să-mi spuneți dacă vi se pare că mă înșel. 

Cartea lui se vânduse în lumea întreagă, așa cum spusese deja, cu toate că, după valul inițial de aprecieri, oamenii nu mai făcuseră decât să se plângă de ea, de faptul că, după părerea lor, nimic nu se petrecea în scrierea lui, sau nimic care să merite să fie consemnat. O carte ca aceea a lui Julian era mult mai pe gustul cititorilor; întotdeauna îl mirase cât de dornici erau să ingereze tot ce se afla mult în afara domeniului lor de experiență, încântarea lor fiind sporită de absența aceluiași lucru pentru omiterea căruia el, Louis, fusese condamnat: paravanul ficțiunii. Oamenii considerau că Julian nu avusese nevoie să inventeze nimic, deoarece experiențele prin care trecuse fuseseră atât de teribile, încât îl eliberaseră de această obligație. Realitatea, în acest caz, putea înlocui fantezia ca modalitate de a distrage atenția oamenilor de la realitățile propriei lor vieți. De fapt, lui chiar îi plăcuse cartea lui Julian, și nu doar fiindcă deveniseră, ca să spună așa, tovarăși de drum. Mulți scriitori păreau să creadă că un adevăr – sau, pentru mai multă corectitudine, un fapt, dat fiind că adevărul era cu totul altceva – cu cât era mai înalt, cu atât necesita mai puțin o structură de sprijin: atâta vreme cât se putea dovedi că ceva se întâmplase în realitate, acel ceva putea fi lăsat să stea „pe propriile‑i picioare“, iar dacă ceva‑ul era atât de bizar sau de grotesc încât atrăgea atenția celorlalți, nevoia de a‑l explica devenea și mai redusă. Spre deosebire de ceilalți, ceea ce părea Julian să fi înțeles era că pentru fiecare grad de deplasare către extrem era necesar un nivel corespunzător de responsabilitate, așa cum arhitectul unei clădiri mai înalte are în față o misiune mai dificilă decât cel care proiectează – dacă Julian era bun să‑i scuze termenul – o magazie.

Adevărul lui Louis era unul de joasă anvergură, al existenței lui banale, și cu toate că pretindeau că opera lui, în care se descria mâncând, bând, căcându‑se, pișându‑se și futând – sau, mai des, masturbându‑se, dat fiind că dificultatea de a‑și recunoaște propria homosexualitate îi limitase ocaziile de a fi intim cu alte trupuri decât al lui – era monotonă, dezgustătoare sau chiar jignitoare, cititorii continuau să i‑o cumpere. Și se întreba dacă nu cumva asta semăna cu situația de demult, când toți oamenii aveau în casă o Biblie: niciodată nu citeau din ea, dar se simțeau obligați să aibă una. Nu intenționa să‑și compare cartea cu Biblia, dar se întreba dacă nu cumva capacitatea de a nega adevărul despre tine însuți – poate chiar necesitatea de a‑l nega – crease nevoia unui text punitiv; lucru care, firește, fusese iarăși negat de toată lumea, ignorându‑l. Era amuzant, și foarte puțin trist, să vezi cum oamenii declară dezgustătoare lucrurile pe care le fac ei înșiși zi de zi. De fapt, nici el însuși nu era interesat de acele părți din carte, pe care le considera a fi doar ceva mai mult decât o temelie, eforturi pregătitoare pentru a‑și epura rușinea din scris, așa cum ai curăța buruienile de pe un câmp. I se spusese deseori că unul dintre motivele pentru care oamenii nu‑i citeau cartea până la sfârșit era lungimea ei inutilă, de peste o mie de pagini. Răspunsul la un asemenea argument era simplu; interesant i se părea însă că, ori de câte ori i se cerea să citească în public un fragment din carte, alegea unul deloc reprezentativ pentru felul în care reprodusese mecanismul timpului. În ciuda orelor pe care le petrecuse căcându‑se, pișându‑se și zgâindu‑se pe fereastră, momentele în care viața putea fi observată într‑o dispunere semnificativă erau rare; încercarea lui de a reprezenta acest fapt îl costase cea mai mare parte a celor cinci ani în care scrisese cartea, și totuși de fiecare dată alegea una dintre celelalte părți, mai rare. Își dăduse seama că această practică evidenția ușurința cu care putea fi atras înapoi, către trădarea de sine: la fel ca în episodul cu Mino și pasărea, deseori se surprindea trăind cu convingerea greșită că transformarea e același lucru cu progresul. Lucrurile pot arăta cu totul diferit, rămânând de fapt la fel: timpul poate părea să fi schimbat totul, fără a schimba de fapt lucrul care trebuia schimbat.

Fragmentul pe care‑l citea cel mai des, a continuat el, se referea la un episod din copilărie în care, la vârsta de cinci ani, mama îl dusese la un mic parc zoologic aflat la câțiva kilometri de casa lor. Luaseră autobuzul și se plimbaseră pe terenurile fermei, uitându‑se la animale. La un moment dat, el remarcase un cal care stătea într‑un țarc înnămolit și privea peste gard. Când mama lui se oprise dintr‑un motiv oarecare, el o luase înainte și se cățărase puțin pe gard, ca să poată mângâia calul pe bot. La început îi fusese oarecum teamă de el, însă calul era blând și calm și‑l lăsase să‑l mângâie fără să se ferească. Louis își simțise mama apropiindu‑se și privindu‑l; își amintea ce gândise atunci, că va fi impresionată de felul în care stăpânea situația. Dar când ajunsese lângă el, mama țipase ușor și‑i arătase o rană aproape de ochiul calului. „Tu i‑ai făcut asta?”, îl întrebase siderată. Se uitase și el la ochiul animalului și la problema pe care n‑o observase înainte: era roșu, umflat și îi curgea, de parcă încasase o lovitură. Fusese prea uimit pentru a respinge acuzația mamei, dar pe măsură ce secundele treceau, începuse să se îndoiască tot mai mult de propria‑i nevinovăție. Odată ce mama spusese că el lovise calul în ochi, nu mai putuse să fie sigur dacă chiar o făcuse sau nu. Se întorseseră acasă, iar Louis își petrecuse după‑amiaza și seara într‑o stare de anxietate crescândă. A doua zi dimineață o întrebase pe mama dacă‑i putea da banii de buzunar ca să se ducă la magazinul din colț și să‑și cumpere dulciuri, așa cum avea voie să facă în fiecare sâmbătă. Mama îi dăduse banii, iar el plecase. Dar în loc să se îndrepte spre magazin, se dusese în stația de autobuz în care își amintea că mersese cu mama în ziua anterioară. Autobuzul venise, iar el își cumpărase bilet cu banii de buzunar. Se așezase pe un scaun la geam și privise afară, devenind tot mai speriat pe măsură ce stațiile treceau, iar el nu recunoștea nimic din cele văzute pe drum cu o zi înainte. Pe urmă însă, când ajunsese în stația corectă, constatase că totuși și‑o amintea: lângă ea era o cafenea cu o firmă de neon în forma unui bucătar gras, cu șorțul în pătrățele. Coborâse din autobuz, intrase în parcul zoologic și traversase pajiștea spre locul în care calul stătea dincolo de gard. Se apropiase temător. Calmul animalului îi părea acum supunere, iar blândețea, resemnare. Mama îi spusese că, din cauza rănii, calul putea rămâne orb. Dar, pe de altă parte, păruse să uite imediat incidentul, nu informase pe nimeni din administrația parcului și nu‑i pomenise nimic nici tatălui lui Louis când ajunseseră acasă. Louis se cățărase iar pe gard și studiase ochii calului. Constatase că nu‑și putea aminti exact care anume era ochiul rănit și nici cum arăta; și oricât ar fi încercat, nu reușea să‑și dea seama. În cele din urmă renunțase și se dusese să ia autobuzul spre casă, unde își găsise părinții în pragul isteriei, îngrijorați de dispariția lui. Îl trataseră apoi cu mare asprime, chiar și după ce le explicase unde fusese. Mai târziu, părinții aveau să povestească episodul cu mândrie, mai ales mama lui, care de atunci îl folosise drept bază de apreciere pentru fiecare copil de cinci ani întâlnit.

Deseori fusese întrebat, a spus Louis, cum se raporta el la traumă, și poate că motivul pentru care alegea această poveste în situații publice era acela că, după părerea lui, arăta ceva nu despre felul în care se raporta el la traumă, ci despre caracterul inerent traumatizant al vieții în sine. Nu era sigur că va mai scrie vreodată ceva: relația lui cu lumea nu era suficient de dinamică. Deci cartea lui va trebui să rămână singură: nu va avea surori, așa cum el însuși nu va avea copii, chiar dacă înclinațiile lui sexuale ar fi făcut posibil acest lucru. Nu‑l interesa în mod deosebit să poată spune că e scriitor. Izbutise să scrie o carte pur și simplu fiindcă, așa cum spusese deja, în timp ce o scrisese se crezuse necunoscut. Acum, situația se schimbase. Presupunea că va veni o vreme în care cartea pe care o citeau oamenii în prezent nu avea să i se pară mai personală decât pielea pe care un șarpe a lepădat‑o și a lăsat‑o în urmă. Își dorea doar să revină la starea aceea în care, în mod nemaiîntâlnit în experiența lui, fusese capabil de o onestitate absolută, dar folosind scrisul ca forum pentru ea, se asigurase totodată că scrisul devenea o stare la care nu avea să se mai poată întoarce niciodată. Ca un câine care își face nevoile în propriul pat, a adăugat Louis întorcându‑se și privind, pentru prima dată, drept spre mine.

Tranziție, de Rachel Cusk, Ed. Litera, 2020, trad. Adriana Bădescu, col. „Clasici contemporani Litera”

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu