• „Trebuie să devenim tari fără să ne pierdem tandreţea” - Che Guevara

Sâmbătă seara în Megalo Kastro

Partea cea mai interesantă a romanelor lui Nikos Kazantzakis mi s-a părut a fi întotdeauna descrierea satelor pitorești ale Greciei și personajele sale insolite. Balcanism în stare pură, ca și la Panait Istrati, mirosuri, savoare, amestec pestriț de oameni și năravuri, Creta Căpitanului Mihalis este cel mai frumos personaj din roman. 

 

Și pe când vorbeau în curtea căpitanului Mihalis despre femei și bărbați, iar Aliagás deschidea gura să le spună grecoaicelor ce zice și Mahomed, se auzi clopotul vecerniei; deodată toate femeile împăturiră cusăturile, lăsară treburile, își făcură cruce și se ridicară să meargă la casele lor. În fiecare casă sâmbătă seara aprindeau focul să încălzească apa ca să se îmbăieze, iar slujnicuțele, desculțe, îmbujorate, spălau pragurile, măturau curțile presărate cu pietriș și udau garoafele de India. Iar bătrânele coborau de la iconostas cădelnița și tămâiau casa, pomenind morții, cu ochii pe jumătate închiși, murmurând.

În clipa în care bătea primul dangăt de clopot, popa Manolis intra în casă gâfâind. De dimineață umbla cu sfințirile de ziua întâi, se ducea pe la fiecare casă și, după un rachiu, prăda de pe farfurie tratațiile și le arunca claie peste grămadă în buzunarele adânci de la anteriu, iar acum era ud leoarcă de nădușeală, dar cu chef.

– Ei, preoteasă! strigă el, bătând din palme.

Veselă, trupeșă, știrbă, târându-și pantofii scâlciați, preoteasa alergă din bucătărie. Trebuie să fi fost frumoasă și bine făcută în tinerețile ei, și o mică aluniță ca un bob de piper pe care o avea în bărbie îl zăpăcise la vremea aceea pe popă; dar acum alunița ajunsese o excrescență de carne și se umpluse de păr; totuși, privirea preotesei scânteia toată numai șiretlic și lăcomie; se uită la buzunarele pline ochi ale popii.

– Bine-ai venit, bătrâne, zise ea. Să te golesc?

În mijlocul curții, părintele Manolis ridică mâinile lui păroase:

– Golește-mă, zise el. Adu ligheanul.

Preoteasa aduse un lighean mare de lut și începu să golească buzunarele nesătule, care se întindeau, foarte largi, de la brâul popii până la glezne.

Scotea, tot scotea preoteasa și îngrămădea în lighean tratațiile: rahat, chifle, castraveciori, fistic, curmale, plăcintă cu nucă, moășmoane, năut, plăcintă cu urdă…

– Auzi-l pe blestematul de Moúrtzouphlos [clopotarul – n.m], m-a asurzit, fă repede, preoteasă!

Ligheanul se umplu.

– Te-ai golit, bătrâne, spuse preoteasa îmbrățișând cu lăcomie ligheanul de pe genunchii ei. La mai multe, cu sănătate.

Ușurat, popa porni cu pas mare și se duse spre biserică la vecernie. /…/

 

Strada Mare era unul dintre cele două drumuri principale din orașul Megalo Kastro; pornea din Poarta Haniei, din vest, și ducea la Poarta Lazaretului, unde era piața mare, cele Trei Arcade și grădina pașei – un chioșc de lemn într-un pâlc de pomi prăfuiți unde, în fiecare vineri, cântau nizamii. Celălalt drum principal se întretăia cu primul. Pornea de la Poarta Nouă, spre sud, și cobora până la port; la răscruce era piața, inima orașului. Pe Strada Mare se aflau cizmăriile, sticlăriile, prăvăliile negustorilor cafenelele grecești, spițeriile. Prăvăliile, fiind lipite una de alta, întrețineau taifas subțire, proprietarii, calfele și ucenicii făceau glume, se înghionteau, bârfeau și izbucneau în râsete, și vai de Efendina, dacă trecea, sau de vreun cocoșat, ori sașiu, șchiop ori smintit. Cizmarii băteau toți deodată în calapoadele lor, ucenicii fluierau și toți aruncau cu coji de lămâi și tomate stricate.

În fiecare sâmbătă seara cheful se aprindea, iar astă-seară Strada Mare vuia iarăși, clopotele vecerniei o răscoliseră; s-a sfârșit, slavă Ție, Doamne, și săptămâna asta, ucenicii și băieții de prăvălie își scoteau șorțurile și se aplecau, afară pe trotuar, la stăpânii lor, turnându-le apă să se spele. Aceștia se spălau și se scuturau, își răsuceau mustățile, scoteau scaunele afară să se așeze și își comandau cafeluța lor mult dorită și narghileaua. Peste puțin avea să apară din piață și arăpoaica Rouhéni, un munte de carne neagră, lucitoare, c-un șirag de pietre mari, albastre la gât, din acelea care se pun la cai, și cu sânii care-i atârnau până la pântece. Râdea totdeauna veselă, cu ochii jucăuși, dinții îi străluceau și ținea, aranjată bine pe cap, o tavă de plăcintă cu susan. Iar de la fântâna lui Idomenéas, iată-ți-l, avea să apară și Touloupanás, mereu tăcut și trist, cu câte o tavă în fiecare mână, pe una plăcintă cu spanac, pe alta covrigi cu susan și scorțișoară. Aceasta nu mai era Strada Mare, era o casă mare boierească, în care se aducea tratația. 

Căpitanul Polyxinghis se opri o clipă și admiră strada grecească – prăvălii încărcate, mărfuri din belșug, nici un turc, aerul neîmbâcsit, creștinii glumeau și râdeau, clopotul bătea, rai este acesta, se gândi el, nimic nu-i lipsește, doar steagul cu cruce, dar o să vină și el, o să vină fără altul, noi, cretanii o să-l aducem!

 

Căpitanul Mihalis (Libertate sau Moarte), de Nikos Kazantzakis, Ed. Humanitas Fiction, 2014, trad. Ion Diacolescu, col. „Raftul Denisei”


0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu