• „Eşti încă tânăr atâta timp cât admiri şi în măsura în care admiri” - Lucian Blaga

Prințul din povești și luptele „banale” ale eroilor moderni

Într-un scurt fragment din Lupta mea I: Moartea unui tată, Karl Ove Knausgård dezvoltă într-un mod surprinzător (mai ales pentru un bărbat) felul în care copiii îți schimbă viața, ți-o acaparează, ți-o umplu de fericire, dar nu și de sens.

E surprinzător atât prin prisma faptului că enumeră genul de problematici pe care în general le asociem cu mamele și nu cu tații, cât și pentru faptul că, într-un mod frust, mărturisește că iubirea pentru copii poate aduce fericire în viața unui om, dar că a avea familie și copii poate să nu fie suficient pentru ca o viață să aibă sens. Mie mi s-a părut complet justificată această deosebire între fericire și sens și lăudabilă sinceritatea cu care Karl Ove Knausgård face aceste mărturisiri.

Părând a întruchipa (prin aspect, măcar) un model modern de Prinț din povești (sau Făt-Frumos sau Mr. Right, cum vreți să-i spuneți), Knausgård e un scriitor de succes care spală podele, gătește, iese cu copiii la plimbare, îi schimbă și le face baie, încercând, în același timp să găsească un sens mai înalt al vieții decât cel dat de statutul de soț și tată. Lipsită de eroism, e și asta o luptă. Una zilnică și deloc ușoară.

 

Întotdeauna am simțit puternic nevoia să fiu singur; trebuie să am la dispoziție mari intervale de singurătate, iar când nu am parte de ele – așa cum s-a întâmplat în ultimii cinci ani –, frustrarea poate deveni aproape frenetică sau agresivă. Iar când ceea ce m-a motivat toată viața mea de adult – ambiția că într-o zi voi scrie ceva excepțional – e amenințat în acest fel, singurul meu gând, care roade în mine, mi se scurge ca nisipul printre degete în timp ce eu fac...da, ce? Șterg podeaua, clătesc rufe, pregătesc cina, spăl vasele, fac cumpărături, mă joc cu copiii afară, la locurile de joacă, îi iau și îi dezbrac, le fac baie, am grijă de ei până când adorm, îi culc, le agăț hainele la uscat, le împăturesc și le pun în dulap, fac curățenie, frec masa, scaunele, dulapul. E o luptă, și, chiar dacă nu e eroică, o duc împotriva unei forțe superioare, căci, oricâtă muncă fac acasă, în cameră domnesc dezordinea și murdăria, iar copiii, îngrijiți în fiecare clipă cât sunt treji, sunt mai încăpățânați decât alți copii, câteodată e balamuc aici, poate pentru că niciodată nu am ajuns la echilibrul necesar dintre distanță și apropiere, care e cu atât mai important cu cât e mai mult vorba de temperament. (...)

Toți copiii sunt plini de viață și tind, în mod firesc, spre fericire, iar dacă noi avem un pic de energie în plus și îi luăm cu binișorul, uită de încăpățânare și de mânie în câteva minute. E sfâșietor, desigur, că recunoașterea acestui lucru – că trebuie să-i iei cu binișorul – nu mi-e de nici un ajutor când mă aflu în mijlocul situației, tras parcă în jos de o mlaștină de lacrimi și frustrare. Și, odată ajuns în mlaștină, cu fiecare gest nu fac decât să mă împotmolesc tot mai tare în ea. Nu mai puțin sfâșietor e să recunosc că am de-a face cu copii; că ei sunt cei care mă trag în jos. E ceva profund nedemn în asta. În asemenea situații sunt cât se poate de departe de omul care vreau să fiu. Nu bănuiam nimic despre asta înainte să am copii; atunci credeam că totul avea să fie bine dacă eram bun cu ei. Și așa și este, dar nimic din ce văzusem până atunci nu mă avertizase în privința invaziei pe care o reprezintă copiii; intimitatea nemaiîntâlnită cu ei, modul în care propriul tău temperament și starea de spirit se împletesc cu temperamentul și starea lor de spirit, în așa fel încât cele mai rele trăsături ale tale nu mai pot fi păstrate doar pentru sine, ascunse, ci parcă se materializează în exterior și îți sunt azvârlite după aceea înapoi. Desigur, același lucru e valabil și pentru părțile cele mai bune, fiindcă, în afară de perioadele cele mai stresante, atunci când s-au născut mai întâi Heidi și apoi John și când viața emoțională a celor care au trecut prin asta s-a schimbat în feluri pentru care nu există denumire mai bună decât ceva de genul unei crize, viața aici e de fapt stabilă și clară pentru copii și, chiar dacă uneori mă înfurii pe ei, au încredere în mine și îmi caută apropierea ori de câte ori au nevoie. (...)

Dacă Heidi adoarme în cărucior, ne așezăm la o cafenea cu Vanja, care adoră momentele când e singură cu noi și stă cu limonada ei și sporovăiește, și întreabă despre tot și toate: dacă cerul stă fix sau dacă cineva poate opri toamna, sau dacă maimuțele au schelet. Deși sentimentul de bucurie pe care-l am atunci nu e neapărat tumultuos, ci mai apropiat de mulțumire sau liniște, e totuși o bucurie la fel de profundă; e poate chiar, în anumite momente, fericire. Și nu e destul? Oare nu e destul? Ba da, dacă fericirea ar fi scopul meu, asta ar fi destul. Dar nu fericirea e scopul meu, nu a fost niciodată, ce să fac cu ea? Nici familia nu e scopul meu. Dacă era scopul meu și mi-aș fi putut folosi tot timpul și prisosul de energie pentru ea, ar fi fost fantastic, sunt sigur. (...)

Întrebarea despre fericire e banală, dar nu și cea care decurge din ea, cea despre sens. Mi se umplu ochii de lacrimi când mă uit la o pictură frumoasă, dar nu când mă uit la copiii mei. Asta nu înseamnă că nu-mi sunt dragi, căci îmi sunt, din toată inima, ci înseamnă că sensul pe care ei îl conferă nu poate umple o viață. Cel puțin, nu pe a mea.

 

Lupta mea. Cartea întâi: Moartea unui tată, de Karl Ove Knausgård, Ed. Litera, 2015, col. „Clasici contemporani”, trad. Ioana-Andreea Mureșan

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.

4 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu


  1. Anamaria Tdr 24-01-2016 18:38

    Sper că răspund unde trebuie. Văd că nu mă prea descurc cu lăsatul comentariilor pe bloguri :)). Mie îmi plac pasajele lungi și monotone din cărți. De-abia aștept să încep cartea. Probabil că nu o voi termina foarte repede, dar nu-i bai.

    Raspunde
  2. Laura Câlțea 25-01-2016 07:52

    Atunci cartea asta e pentru tine :) Vezi că în februare apare și volumul următor ;)

  3. Anamaria Tdr 22-01-2016 12:34

    Cred că destui părinți simt și trec prin ceea ce Karl a mărturisit mai sus. Dar cumva le rușine să recunoască, chiar și față de ei înșiși. Au impresia, probabil, că asta înseamnă să fii un părinte rău sau că au dat greș ca părinți. Și chiar nu e cazul să creadă asta. Până la urmă, meseria de părinte e destul de dificilă și nu îți vor ieși mereu lucrurile așa cum ți-ai dori. Și cred că nici nu e sănătos să faci din familie sau copii scopul suprem în viață.De multe ori uităm că suntem mai mult decât rolurile pe care ni le-am asumat sau cu care ne-am născut (fiică, fiu, soră, frate, soț, soție, părinte, scriitor, psiholog, etc.). P.S.: cît de curând o să citesc și eu cartea asta. Chiar zilele trecute am cumpărat-o :D

    Raspunde
  4. Laura Câlțea 24-01-2016 18:02

    Și mie mi s-a părut un act de curaj necesar mărturisirea asta. Cartea e destul de dificilă, pasaje imense și monotone alternează cu genul ăsta de fragmente care-ți dau lumea peste cap :)