Ca și Feri baci, protagonistul primei proze din volumul Ai uitat să râzi, Bogdan Munteanu este, în primul rând, un povestitor. Unul care știe cum să capteze atenția audienței, cum s-o mențină și cum s-o facă să ceară încă o poveste, și încă una, și încă una... Fragmentul de mai jos, chiar începutul primei proze și al volumului totodată, mi se pare că spune totul în acest sens. Povestitorul este cel care vine din altă parte (cum spune și Jean-Claude Carrière în celebra prefață la Cercul mincinoșilor), nu poate spune povestea fără un ritual (ca orice lucru fundamental din lumea asta, povestea are nevoie de un cadru aparte, nu poate fi spusă oricum și oriunde și, mai ales, nu de oricine) și are un statut aparte printre membrii unei comunități.
Mai zi, Feri baci, mai zi!
Să murim de râs, nu alta. Pe două țigări și-o bere boșorogul ne povestea istorioarele lui amoroase, iar noi, golăneii, behăiam și chițăiam în jurul lui în serile de vară. Și tare ne era ciudă că moșul avusese atâtea femei, iar noi nu. Chiar dacă la-nceput nu l-am crezut, parcă prea i se întâmplaseră lui toate, și l-am făcut mincinos și lăudăros și porc bătrân și nu mai știu cum, că e tare mult de-atunci, chiar dacă n-aveam de gând să ajungem ca el, janghinoși și fără o lețcaie în buzunar, poveștile cu femei ne luau mințile. Tot la Feri baci ne întorceam, că altul mai de seamă la știința asta nu era. Tații noștri, vai de curul lor! Ori trăgeau ca sclavii prin Spanii și Italii, ori se îmbătau și ne cafteau, ori nu le dădeam de urmă. Tații noștri nu existau.
Să murim de râs, nu alta. În serile târzii de vară, când fierbințeala se potolea, Feri baci se așeza pe o băncuță, în parcul din cartier, iar noi îl împresuram imediat, de nici sufletul n-apuca să și-l tragă. Nu scotea un cuvânt ramolitul, nici binețe nu ne dădea până nu-i aduceam doza de bere și două țigări. Din vreme-n vreme se chircea și se văita, ioioioi, ioioioi, iștenem, pesemne trăgea vreo boală de el, era piele și os, habar n-aveam ce are și nici nu ne păsa. Moșul avea de spus o poveste, noi îl plăteam. Feri baci își vindea tinerețea pe bere și țigări. Noi, golanii, i-o cumpăram.
Să murim de râs, nu alta. Zi, Feri baci, nu mai trage de timp! Nu ne băga în seamă moșul, avea ritualul lui. Își punea cutia de bere între picioare, își înfigea unghiile murdare sub inelul ei și se căznea s-o desfacă, mâna-i tremura, nu prea mai avea putere. Într-un final, reușea. Apoi își aprindea tacticos țigara, își freca mustața cu dosul palmei, gâtul și-l rezema de spătarul băncii și parcă din cer îi veneau poveștile, că-i auzeam pe dată vocea hârâită, tărăgănată.
Mucoșilor, io când aveam 14-15 ani, ca voi, am cunoscut pe femeie. Ascultați aici!
Ai uitat să râzi, de Bogdan Munteanu, Ed. Nemira, 2016, col. „Cuaternar”
Scrie un comentariu