Zile fără sfârșit, de Sebastian Barry este, probabil, una dintre cele mai frumoase cărți triste scrise vreodată. Povestea unui soldat irlandez înrolat în armata americană pe vremea războielor cu indienii și a Războiului Civil, cartea adună în paginile ei fragmente de o frumusețe uluitoare, dar și descrieri ale unor suferințe crunte. De la ororile războiului, boli, foamete, mizerie și mizerii, la cele mai frumoase forme ale iubirii (conjugale, părintești sau prietenești), există o distanță enormă între cele două mari teme ale romanului, iar în spațiul lăsat de această distanță se scrie, printre rânduri, o poveste nespusă, subtilă, despre lume, despre viață și despre frumusețe, în cele din urmă („Trebuie să-i acorzi lumii credit pentru frumusețe”).

Am ales două fragmente care, puse alături, îmi par că ilustrează foarte bine cele scrise mai sus:e de o parte suferința, pe de o parte frumusețea, iar, între ele, povestea nespusă care se țese încet.

O să spun iute ce mi s‑a întâmplat mie de m‑a adus în America, dar nu simt că ar trebui să spun prea multe. Vorba e de argint, tăcerea e de aur, spune vechea zicală. E al dracului de adevărată.
Tatăl meu era exportator de unt la scară mică, trimițând în Anglia butoaie cu unt din portul Sligo. Toate bunătățile se trimiteau de acolo. Vaci, boi, porci, oi, capre, grâu, orz, porumb englezesc, sfeclă, morcovi, varză și toate celelalte accesorii ale existenței. Tot ce rămânea de mâncare în Irlanda era cartoful și, când nu mai erau cartofi, nu mai rămânea nimic în bătrâna Irlandă. Ea flămânzea pe picioare. Și n‑avea nici ciorapi. Avea zdrențe. Tatăl meu era un soi mai bun și purta joben negru, dar și ăla arăta destul de ponosit pentru că dusese deja o viață aventuroasă în Anglia. Noi trimiteam mâncare în Anglia, și ei ne trimiteau zdrențe și pălării ponosite. Nu știu, eram doar un copil. În ’47 recolta a fost atât de slabă, că nici măcar tatăl meu nu avea nimic. Sora mea a murit și mama la fel, pe podeaua din piatră a casei noastre din orașul Sligo, pe o stradă numită Lungey. Lungey însemna Luaighne în irlandeză, care era regatul în care strămoșii mei erau regi, sau așa zicea tata. Era un om foarte plin de viață pe când era în viață. Îi plăcea să cânte, era dansator și îi plăcea să facă afaceri cu căpitanii pe chei.
Untul a continuat să meargă în perioada foametei, dar cum s‑a întâmplat ca tatăl meu să‑și piardă viața nu știu, dar a rămas fără afacere și apoi, cum am spus, mama și sora mea au pierit. Au murit ca niște pisici vagaboande, fără să‑i pese cuiva prea mult. Dar murea tot orașul. Pe malul râului, unde era portul, vasele încă intrau în dane și porneau la drum, dar fără mărfurile tatălui meu. Vechile corăbii începeau să ducă oameni ruinați în Canada, oameni atât de înfometați că puteau să se mănânce unii pe alții în cale. Nu spun că am văzut asta. Dar aveam treișpe ani sau cam pe acolo și știam în inima și‑n sufletul meu că trebuia să fug. M‑am strecurat pe întuneric pe unul dintre aceste vase. Povestesc asta cum pot mai bine. E mult de atunci, înainte de America. Am stat printre săraci, ruinați și flămânzi vreme de șase săptămâni. Mulți au zburat peste bord, așa a fost.
Căpitanul însuși a murit de friguri și când am ajuns în Canada eram o navă fără steward. În carantină cu noi, și acolo e locul unde au murit cu sutele. Eu doar scriu toate astea. Ideea e că nu însemnam nimic. Nimeni nu ne voia. Canada se temea de noi. Eram o ciumă. Eram niște șobolani de oameni. Foamea te lipsește de ceea ce ești. Tot ceea ce fuseserăm era nimic acum. Discuții, muzică, Sligo, povești, viitor, trecut, totul se preschimbase în ceva care semăna mult a rahat de animal. Când l‑am întâlnit pe John Cole asta eram, un păduche de om, până și oamenii răi mă alungau, iar cei buni n‑aveau ce face cu mine. De aici am pornit. Îți faci o idee ce mare victorie a fost să‑l întâlnesc pe John Cole. Pentru prima oară m‑am simțit din nou ca o ființă umană. Și de ajuns cu asta, zic eu, nu vreau să spun mai multe. Liniște.
O spun doar pentru că, dacă n‑o spun, nu cred că poate fi înțeles totul așa cum trebuie. Cum am putut să vedem măceluri fără a tresări. Pentru că eram nimic noi înșine, în primul rând. Știam ce să facem cu nimicul, acolo ne simțeam acasă. Aproape că n‑am fost în stare s‑o spun, dar a murit și tata. I‑am văzut cadavrul.
Foametea e un fel de foc, un cuptor. L‑am iubit pe tatăl meu înainte, când eram o ființă umană. Apoi el a murit și mie mi‑era foame și apoi vasul. Apoi nimic. Apoi America. Apoi John Cole. John Cole a fost dragostea mea, toată dragostea mea.
(...)
După numai patru sau cinci ceasuri începem să zărim o regiune a cărei frumusețe ne pătrunde până la os. Când spun frumusețe, chiar frumusețe vreau să spun. Adeseori în America poți s‑o iei razna din cauza urâțeniei lucrurilor. Iarbă care se întinde pe mii de kilometri fără ca măcar un deal să o întrerupă. Nu zic că nu e frumusețe și la câmpie, mă rog, este. Dar nu apuci să călătorești prea mult la câmpie, că începi s‑o iei razna. Poți să te înalți în șa și să te uiți în jos la tine cum călărești, e ca și cum monotonia nesfârșită te face să mori, să te întorci la viață și să mori din nou. Creierul ți‑e topit în castronul lui de oase și pur și simplu vezi peste tot minuni atroce. Țânțarii îți mănâncă fundul la cină și devii un lunatic cu halucinații. Dar acum, la mare depărtare zărim un teritoriu care începe să sugereze că poate a fost un om acolo și l‑a pictat cu o pensulă uriașă. Alege un albastru la fel de strălucitor ca apa în cascade pentru dealuri, iar pentru păduri are un verde atât de verde că te gândești că poate fi folosit pentru a face zece milioane de nestemate. Râurile ard prin el cu un albastru emailat. Soarele imens și arzător își vede de treabă pârjolind toată această culoare splendidă și se descurcă al dracului de bine cale de patru mii de hectare de cer. Un zigzag de creste negre se înalță în apropiere, pure și ciudate, dintre ierburile topite. Apoi o bandă lată de roșu traversează cerul și roșul este roșul pantalonilor pe care‑i poartă soldații zuavi. Apoi o dungă colosală de albastru ou de pasăre. Opera lui Dumnezeu! Liniștea e atât de profundă că te dor urechile, culoarea e atât de puternică, încât te dor ochii holbați. Un om depravat ar putea plânge la asemenea scene pentru că par să‑i spună că viața lui nu e acceptată. Rămășițele inocenței îi ard în piept ca un tăciune în soare. Lige Magan se uită la mine, întorcându‑se în șa. Râde.
– Frumoasă regiune, spune el.
– Aș spune că da, răspund eu.
– De ce nu‑mi spui mie asta? îl întreabă Starling Carlton din partea cealaltă. Pot să fac și eu o apreciere a unui peisaj la fel de bine ca soldatul McNulty.
– Dar nu‑i așa că e extraordinar, Starling? spune Lige, ca și cum n‑ar ști că Starling se enervează la așa ceva.
Dar știe. Apoi Starling cedează și decide ca de dragul prieteniei să‑l urmeze pe Lige în genul acela de conversație ușurică.
– Frate, spune Starling. Este, efectiv este.
Apoi Starling pare cu adevărat fericit. Apoi și Lige la fel.
– La naiba, spune sergentul, păstrați liniștea acolo, fir‑ar al dracului.
– Da, să trăiți, spune Starling.