• „Nimeni nu-ţi poate procura un sentiment de inferioritate fără consimţirea ta” - Eleonor Roosevelt

„Peisajul pune omul în lumină”

Babilon, de Yasmina Reza, este povestea unei întâmplări extraordinare, amestecată cu banalul cotidian al vieții (vecini, serviciu, partener, copii, cine, plimbări etc.), alături de scurte și sclipitoare fragmente reflexive pe tot felul de subiecte („adevărul” fotografiilor, trecerea timpului, felul în care lumina „construiește” o cameră, puii crescuți în condiții mizere în ferme etc. etc.). Aceste reflecții scurte sunt cele care dau tot farmecul cărții, mai mult decât povestea în sine. Uneori nu mai mari decât o frază, reușesc să cuprindă în ele o lume întreagă de emoții, de trăiri, de experiențe: „presentimentul copleșitor al duminicilor”, „un cuplu sclipitor și anost”, „N-ai cum reinițializa un alcoolic, m-a înștiințat Lydie. Iar eu m-am întrebat pe cine mai reinițializa ea atunci, dacă pe detracați nu putea”, „Limbajul nu traduce decât incapacitatea de a te exprima”, „Când te simți singur, nu poți exista fără o mică poveste socială”. 

Un laitmotiv important al cărții, care apare și reapare de-a lungul poveștii, ca un fel de mesaj ascuns printre rânduri, mi s-a părut a fi cel al fotografiei, mai bine zis al „adevărului” fotografiei. Ca și în cazul poveștilor, și în fotografie semnificația depinde de privitor, iar o imagine („care spune mai mult decât o mie de cuvinte”), privită de o mie de persoane se transformă în o mie de povești diferite. Am ales câteva fragmente pe tema asta care, deși apare doar subsidiar, mie îmi pare a fi adevărata temă a romanului, mai mult decât „drama” despre care se vorbește pe coperta 4 și pe care n-am s-o dezavuez. 

 

Stă‑n stradă, lipit de un perete. În picioare, în costum și cravată. Urechile‑i sunt clăpăuge, privirea înspăimântată, părul scurt și alb. E slab, iar umerii îi sunt înguști. Ține la vedere o revistă pe care se poate citi cuvântul Awake. Explicația de dedesubt: Jehovah’s Witness – Los Angeles. Fotografia e din o mie nouă sute cincizeci și cinci. Părea un băiețel. Și a murit demult. Se îmbrăca așa cum se cuvenea pentru a împărți publicații religioase. Era singur, mânat de o perseverență tristă și arțăgoasă. La picioarele lui se poate ghici un ghiozdan (se vede după toartă) care are înăuntru zeci de reviste pe care nimeni sau aproape nimeni nu i le va lua. Sunt și buletine tipărite într‑un număr aberant, care amintesc de moarte. Toate elanurile acestea optimiste – prea multe pahare, prea multe scaune… – care ne fac să ne multiplicăm lucrurile pentru a le sublinia astfel, imediat, deșertăciunea. Lucrurilor și eforturilor noastre. Peretele lângă care stă e uriaș. Se pricepe asta după opacitatea lui greoaie, după dimensiunile pietrei lui fasonate. Probabil că tot la Los Angeles e. Restul e risipit pe undeva: a rămas doar omulețul în costumul care fâlfâie pe el, cu urechile alungite de parcă l‑ar fi tras cineva de ele, proțăpit în fața zidului pentru a distribui revista aceea religioasă, omulețul cu cămașa lui albă și cravata de culoare închisă, cu pantalonii roși la genunchi, cu ghiozdanul și exemplarele din publicație. Ce contează ce ești, ce gândești, ce‑o să ajungi? Te afli tu pe undeva, prin peisaj, până‑n ziua‑n care nu te mai afli deloc. Ieri, ploua. Am deschis The Americans a lui Robert Frank. Era pierdută prin bibliotecă, înghesuită pe un raft. Și‑am răsfoit iarăși cartea de care nu mă mai atinsesem de patruzeci de ani. Îmi aminteam de individul care vindea o anume revistă, stând în picioare, undeva, pe o stradă. Fotografia are granulația mai mare și e ceva mai îngălbenită decât se dorise. Țineam să revăd The Americans, cea mai tristă carte de pe pământ. Morți, pompe de benzină, oameni singuri cu pălării de cowboy. Dai paginile și vezi defilând tonomate, televizoare, obiectele noii prosperități. La fel de singuratice ca omul aceste articole nou‑venite, supradimensionate, prea grele, prea luminoase, așezate în locuri nepregătite anume. Într‑o bună dimineață, sunt ridicate de‑acolo. Și‑or să mai dea așa o raită, bălăbănindu‑se către casare. Te afli tu pe undeva, prin peisaj, până‑n ziua‑n care nu te mai afli deloc. Și‑mi aduc aminte de tonomatul cu ecran Scopitone, din portul Dieppe. Plecam în Citroënul 2 CV, pe la trei dimineața, ca să ne uităm la mare. Nu cred să fi avut mai mult de șaptesprezece ani și eram îndrăgostită de Joseph Denner. Intram câte șapte‑n tărăboanța care‑și târa curul pe pământ. Eram singura fată. Conducea Denner. O‑ntindeam spre Dieppe bând bere roșie Valstar. Ajungeam în port pe la șase, intram în prima cafenea și comandam bitter Picon‑bière. Era și un tonomat Scopitone pe‑acolo. Ne uitam la cântăreți și râdeam ca demenții. O dată Denner a pus scheciul Le Boucher al lui Fernand Raynaud și‑am râs cu lacrimi și din cauza textului, și din a bitterului. Pe urmă ne‑am întors. Eram tineri. Nu știam că povestea e ireversibilă. Azi am șaizeci și doi de ani. N‑aș putea spune că am știut să fiu fericită în viața asta, când o să‑mi sune ceasul nu‑mi voi putea da nici măcar nota șapte, ca acel coleg al lui Pierre care zisese, ei, hai, cam șapte mi‑aș pune, or, eu, mai degrabă șase parcă, fiindcă, fie și dacă nu mi s‑ar părea că sunt nedreaptă ori gata să rănesc pe cineva, tot aș trișa și dac‑aș zice șase. Și cu ce se vor schimba lucrurile când voi ajunge sub pământ? O să li se rupă tuturor dac‑am știut ori nu să fiu fericită în viața asta și mie fix tot atât.

(...) 

Recent, am văzut într‑o publicație săptămânală o fotografie a lui Josef Mengele, de prin anii șaptezeci, din Argentina. E pe undeva, pe afară, într‑o cămașă cu mâneci scurte, înaintea resturilor unui picnic, în mijlocul unui grup de băieți și de fete cu mult mai tineri decât el. Una dintre acestea i se ține agățată de braț. Râde. Și medicul nazist râde. Sunt cu toții amuzați și relaxați, garanți, parcă, ai soarelui binefăcător și ai ușurinței de a exista. Fotografia nu ar prezenta nici un interes fără dată și fără numele personajului central. Explicația de dedesubt dă peste cap lectura imaginii. Să fie acest lucru adevărat pentru oricare altă fotografie?

(...) 

Când privești o fotografie, ceea ce contează este fotograful din spatele ei. Nu chiar acela care a apăsat pe declanșator, cât acela care a ales‑o, care a zis: pe‑asta o păstrez, pe‑asta am s‑o arăt. Pentru un ochi grăbit, această fotografie a martorului lui Iehova nu are nimic deosebit. Nici vorbă de subiect, de vreo lumină anume. Un tip obosit, în costum și cravată, care vinde o revistă. Exact genul de figurant care este plasat undeva, în ultimul plan, pe un trotuar, într‑un film din anii cincizeci. Se găsește și această imagine printre sutele pe care Robert Frank trebuie să le fi luat în timp ce traversa America, printre cele pe care, până la urmă, le alesese. În centrul ei, există o pată albă, ziarul, acela ținut în pumnul întors, cu titlul Awake, un cuvânt în totală dizarmonie cu alura funebră a purtătorului. Nu ai concepe că fotografia a fost preferată pentru dimensiunea ei ironică. Nu‑mi mai aminteam titlul ei, ci îngrijorarea gurii sau a ochilor, îmi aminteam ceva ce nu exista: impresia că fusese o zi în care soarele nu se prea vedea. Iar individul putea vinde cu aceeași încăpățânare frezii sau narcise galbene, șubred în acel costum al lui, devorat de peretele fasonat pentru o omenire cuceritoare. Îți vine să te întrebi unde s‑o fi ducând când se lasă seara. Doar știm că, într‑o zi, a ajuns la o răspântie neprielnică.

(...) 

Capital e peisajul. Adevărata filiație e peisajul. La fel ca încăperea și stânca decupându‑se pe cer. Iată ce m‑a învățat Denner să văd în fotografiile zise din stradă, cum peisajul poate pune omul în lumină. Și cum, în schimb, e parte a lui.

Babilon, de Yasmina Reza, Editura Litera, 2019, trad. Doru Mareș, col. „Clasici contemporani Litera”

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu