Paiațe ale tristeții, clovni cu inimile frânte...

La fel ca în Portretul lui Dorian Gray, ca să-l poți înțelege pe Oscar Wilde, trebuie să ai prezente în minte atât imaginea sa luminoasă, de salon, în ipostaza de cel mai strălucit reprezentant al decadenței Belle Epoque, cât și reversul său întunecat: Oscar, îmbrăcat în haine de zeghe, scuipat și batjocorit într-o gară din Londra.

Fiecăruia dintre noi i-a fost menită o altă soartă. Libertate, plăcere, distracții, o viață ușoară – ăsta a fost destinul tău, și tu nu-l meriți. Al meu a fost unul de infamie publică, de îndelungă captivitate, de nefericire, ruină, dezonoare, și nici eu nu-l merit – cel puțin nu încă. Îmi amintesc că obișnuiam să spun că probabil aș putea îndura o tragedie autentică dacă mi s-ar înfățișa în mantie de purpură și cu o mască de nobilă suferință, dar că ceea ce este îngrozitor la lumea modernă e că a înveșmântat Tragedia în hainele Comediei, astfel că marile realități par banale, grotești sau lipsite de stil. Exact așa e lumea modernă. Probabil că așa a fost mereu viața reală. Se spune că toate martiriile au părut meschine privitorului. Secolul XIX nu face excepție de la regula generală.

Totul în legătură cu tragedia mea a fost hidos, meschin, respingător, lipsit de stil. Însuși veșmântul nostru ne face grotești. Suntem niște paiațe ale tristeții. Suntem clovni cu inimile frânte. Suntem creați special pentru a apela la simțul umorului. Pe 13 noiembrie 1895 am fost adus aici de la Londra. De la două până la două și jumătate în ziua aceea a trebuit să stau pe peronul central de la Clapham Junction în haine de condamnat și cu cătușe la mâini, ca să se uite lumea la mine. Fusesem scos din închisoarea spitalului, fără să mă bage nimeni în seamă. Dintre toate obiectele posibile, eu eram cel mai grotesc. Oamenii râdeau când mă vedeau. Cu fiecare tren care intra în gară, publicul sporea. Nimic nu l-ar fi putut amuza mai tare. Asta era, desigur, înainte să știe cine sunt. Îndată ce erau informați, râdeau și mai tare. Jumătate de oră am stat acolo în ploaia cenușie de noiembrie, înconjurat de o mulțime batjocoritoare. Un an după această întâmplare, am plâns în fiecare zi la aceeași oră și în același interval de timp. Dar nu e atât de tragic cum ți se pare. Pentru cei care sunt în temniță, lacrimile fac parte din experiența de fiecare zi. O zi în închisoare în care nu plângi este o zi în care inima ta e împietrită, nu una în care e fericită.

Ei bine, acum începe să-mi fie mai milă de oamenii care râdeau decât de mine. Firește că atunci când m-au văzut nu mă aflam pe piedestalul meu. Eram la stâlpul infamiei. Dar numai o natură lipsită total de imaginație este preocupată doar de oameni pe piedestaluri. Un piedestal poate fi un lucru extrem de ireal. Un stâlp al infamiei este o realitate înfiorătoare. Ar fi trebuit să știe, de asemenea, să interpreteze mai bine tristețea. Am spus că în spatele Tristeții este întotdeauna Tristețe. Ar fi și mai înțelept să spun că în spatele tristeții este întotdeauna un suflet. Și să-ți bați joc de un suflet care suferă este îngrozitor. Urâte sunt viețile celor ce fac asta. În economia ciudat de simplă a lumii, oamenii nu primesc decât ceea ce dau, și ce milă, alta decât una încărcată de dispreț, poate fi îndreptată asupra celor care nu au destulă imaginație ca să străpungă suprafața lucrurilor și să simtă milă?

De Profundis, Oscar Wilde

(Foto: Vaslav Nijinski în rolul lui Petrușka, mimul trist; sursă: Wikipedia)