• „Scopul omului e să prefacă materia în bucurie” - Nikos Kazantzakis

O priză de drog digital

În ultima vreme m-am simțit într-un veritabil dialog al cărților. În mintea mea personaje și cărți diferite își vorbesc și își răspund. Săptămâna trecută am găsit o legătură surprinzătoare între Și dacă dragostea ar dăinui de Alain Finkielkraut și Pasiune pură de Lena Andersson, ceva legat de iubire și micul dejun, acum am găsit o corespondență între un pasaj din Frumoasele ruine de Jess Walter, referitor la felul cum primul lucru pe care îl facem dimineața e să luăm „o priză de drog digital” și să verificăm câte mailuri, câte like-uri și câte cereri noi de prietenie avem pe telefon, și câteva pasaje din același roman al Lenei Andersson despre felul în care mijloacele moderne de comunicare ne adâncesc chinul uneu iubiri neîmpărtășite.

 

Claire se trezește avidă de informații. Pipăie pe noptiera ticsită după BlackBerry și trage o priză de drog digital. Paisprezece e-mailuri, șase tweet-uri, cinci cereri de prietenie, trei SMS-uri și agenda – viața într-o palmă. Mai sunt și chestii generale: vineri, 18 grade Celsius, în urcare până la 24. Cinci convorbiri telefonice programate pentru azi. Șase prezentări promoționale. Apoi vede în grămada de gunoi informațional un e-mail ce-ar putea să-i schimbe viața. Îl deschide. (Frumoasele ruine, Jess Walter)

 

Ziua de vineri trecea ca melcul. Întrebarea cea mai obișnuită de la intervenția telefonului încoace ar putea fi: de ce nu sună? (...)

Ceea ce nu trebuia să facă sub nici o formă era să se expună spaimei de a-i trimite un SMS la care să nu primească răspuns. Groaza că nu primești răspuns era un lucru care nici prin cap nu le trecuse creatorilor de SMS-uri și e-mailuri. Sau poate le lipsea acea capacitate empatică de a trăi stările profunde ale altuia. O mâncau degetele să scrie un SMS și să simtă ușurarea expedierii unui mesaj, ușurare care mai dura câteva minute după aceea, cât timp încă mai poți spera că ți se va răspunde. (Pasiune pură, Lena Andersson)

 

De cum se așeză, scoase telefonul și începu să scrie un mesaj. Îl termină după un sfert de oră, când să coboare, și-l trimise fără să mai stea la îndoială. Scrisese un mesaj teribil de concis, tensionat la culme, în care panica, sub masca aroganței, e încă și mai transparentă. Tonul disprețuitor își avea originea în demnitatea personală. Era un mesaj tărios. Îl insulta cu toate drepturile celui disprețuit.

Dar ăst era un text, nu ea, era ea ca text. În lumea fizică, îi lipseau și aroganța, și demnitatea. În lumea fizică era cât pe ce să se prăbușească ca o masă amorfă.

Cu toate astea, simți o mică victorie după ce trimise mesajul. Atât actul de a scrie, cât și cel de a ținti și a trage în el rafale de furie aspre, bine formulate, îi diminuară pentru puțin timp durerea. Și însemna un contact, un fel de comunicare omenească care spărgea insuportabila tăcere. Urma ca el să citească mesajul, să se gândească la ea și să răspundă. (Pasiune pură, Lena Andersson)

Frumoasele ruine, Jess Walter, Ed. Polirom, 2014, trad. Dana Crăciun, col. „Biblioteca Polirom. Actual”

Pasiune pură, Lena Anderrson, Ed. Humanitas Fiction, 2015, trad. Liliana Donose Samuelsson, col. „Raftul Denisei”


0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu