• „Unde-i multă ezitare e greu de ştiut momentul potrivit” - Pindar

O poezie de roman

Berta Isla este primul roman de Javier Marías pe care am început să-l citesc (deși tot auzisem alți cititori lăudându-i cărțile) și mi-a insuflat deja dorința de a le citi și pe toate celelalte. Deși poartă numele protagonistei, cartea este, în principal, povestea unui cuplu (Berta Isla și Tomás Nevinson), și, în secundar, un roman de spionaj desfășurat pe fundalul Europei postbelice. 

Sincer, m-aș fi lipsit bucuroasă de romanul de spionaj, nici un alt tip de roman nu mă plictisește mai mult (nu, nu am văzut nici un film cu James Bond, nu cred că aș rezista până la final). Mie mi s-ar fi părut suficient romanul de dragoste, întrucât Javier Marías analizează extraordinar trăirile și sentimentele personajelor, descriind minuțios gesturile, ezitările, sentimentele lor contradictorii și schimbătoare. Și, dincolo de romanul de dragoste, sunt minunate intuițiile de limbaj ale scriitorului (și, în consecință, cele în română ale traducătorului).

Berta Isla este o poezie de roman, o carte de citit în tihnă și de savurat pe îndelete. 

În al treilea trimestru din anul al cincilea de liceu, Berta şi Tom au devenit un cuplu în văzul lumii, în măsura în care este cu putință la o asemenea vârstă, iar celelalte pretendente ale lui s‑au conformat, cu un suspin de resemnare şi de renunțare: dacă Berta era cu adevărat interesată, nu era straniu ca Tomás Nevinson s‑o prefere, la urma urmelor, de vreun an sau doi, jumătatea masculină a colegiului Estudio întorcea capul ca s‑o contemple îndelung, când se întâlnea cu ea pe enormele trepte de marmură sau în curte, în recreații. Atrăgea privirea celor din clasa ei, a celor mai mari şi a celor mai mici, şi au fost câțiva copii de zece sau unsprezece ani a căror primă iubire distantă şi uluită – dragostea care încă nu se numeşte aşa – a fost Berta Isla şi de aceea n‑au uitat‑o niciodată, nici în tinerețe, nici la maturitate, nici la bătrânețe, cu toate că n‑au schimbat cu ea nici o frază şi pentru ea nici n‑au existat. Până şi băieți de la alte licee dădeau târcoale ca s‑o vadă la ieşire şi s‑o urmărească, iar cei de la Estudio, cu un simț al proprietății exacerbat, se agitau la sosirea intruşilor şi stăteau de pază ca să nu cadă în plasa cuiva străin de „noi“.
Nici Tom şi nici Berta, care se născuseră în august şi respectiv în septembrie, nu împliniseră încă cincisprezece ani, când au hotărât să „iasă împreună“ sau „să fie logodnici“, cum se spunea pe atunci şi şi‑au deschis sufletul. În realitate, ea şi‑l deschisese cu mult înainte, doar că se deranjase să‑ş i disimuleze îndrăgostirea primitivă şi înverşunată – ori să şi‑o stăpânească –, atât cât să nu pară sâcâitoare sau neruşinată, cât să fie educată – cu educația din anii şaizeci ai secolului trecut, ajunşi deja la jumătate – şi ca el să aibă senzația, când avea să se decidă să facă pasul, că n‑a fost pur şi simplu ales şi condus, şi că a avut o oarecare inițiativă.
Cuplurile atât de timpurii sunt condamnate să dezvolte un anumit element de fraternitate, deşi doar pentru că în prima perioadă – perioada inaugurală, care marchează uneori profund întorsătura pe care o vor lua lucrurile în viitor – ştiu că trebuie să aştepte ca să‑şi împlinească dragostea sau ardoarea. În clasa aceea socială şi pe vremea aceea cel puțin, în ciuda presiunii sexualității începătoare şi adesea explozive, se considera imprudent şi nerespectuos să forțezi lucrurile când relația era serioasă, iar Tomás şi Berta au ştiut numaidecât că a lor era serioasă, că nu era vorba despre un flirt care să se sfârşească odată cu anul şcolar, nici măcar peste doi ani, când aveau să termine liceul şi să‑l părăsească. Tom Nevinson era cam timid şi complet lipsit de experiență în domeniul acesta, iar pe deasupra i s‑a întâmplat ceea ce li se întâmplă multor băieți: o respectă prea mult pe cea pe care au ales‑o ca dragoste a vieții lor prezente, viitoare şi eterne, se feresc să întreacă măsura cu ea, cum nu se feresc cu altele, şi adesea sfârşesc prin a exagera protecția şi grija, din pricină că o văd ca pe un ideal, cu toate că este din întrebătoare carne, oase sănătoase şi sex intrigat, din pricină că se tem s‑o profaneze şi o consideră aproape de neatins. Iar Bertei i s‑a întâmplat ce li se întâmplă multor fete: conştiente că pot fi atinse fără rezerve şi cu curiozitate pentru că au fost profanate, nu vor să pară nerăbdătoare şi, cu atât mai puțin, avide. Astfel încât nu e de mirare că, de atâta abținut şi privit cu pasiune şi sărutat cu cumpătare, excluzând zone ale corpului; de atâta mângâiat cu prețuire şi de atâta înfrânare când simt că prețuirea se duce când îşi împlinesc pentru prima oară dragostea, o fac fiecare pe cont propriu şi prin substituire, adică, prin intermediul unor terți ocazionali.
Amândoi şi‑au pierdut virginitatea în primul an de facultate şi nici unul dintre ei nu i‑a spus‑o celuilalt. În anul acela au fost relativ îndepărtați, în realitate mult, dacă facem comparație: Tom a intrat la Oxford, în mare măsură grație intervențiilor tatălui său şi ale lui Walter Starkie, cu toate că, deopotrivă, mulțumită indiscutabilelor sale aptitudini lingvistice, iar Berta a început Facultatea de Filosofie şi Litere la Universitatea Complutense din Madrid. Perioadele de vacanță sunt lungi la universitatea aceea engleză, ceva mai mult de o lună între Michaelmas şi Hilary, tot atâta între Hilary şi Trinity şi trei întregi între Trinity şi noul Michaelmas sau începutul anului universitar, cum se numesc acolo cei trei terms sau false trimestre, astfel că Tomás se întorcea la Madrid după cele opt sau nouă săptămâni de ședere și studiu sârguincios, ceea ce îi lăsa timp să‑ş i reînnoade viața madrilenă, să n‑o piardă pe de‑a‑ntregul din vedere, să n‑o întrerupă complet şi nici să n‑o substituie, să nu uite niciodată nimic. Dar în aceste opt sau nouă săptămâni avea timp, fiecare dintre ei, să‑l țină pe celălalt în aşteptare, adică în paranteză. Şi ştiau la fel de bine că ceea ce va rămâne în paranteză aveau să fie perioadele de despărțire, odată ce se vor reîntâlni şi totul avea să revină pe făgaşul obişnuit. Distanțarea repetată permite aceasta, permite ca nici una dintre etapele alternative să nu fie cu adevărat reală, ci să fie ambele fantasmagorice, fiecare s‑o estompeze şi s‑o nege pe parcursul ei pe cealaltă, aproape s‑o şteargă; şi, în definitiv, ca nimic din ce se întâmplă în decursul lor să nu fie real şi nici visare, să nu conteze pe deplin ca întâmplat şi nici să nu aibă prea multă importanță. Nu ştiau Tom şi Berta că acesta avea să fie semnul unei mari părți din viața lor împreună, sau împreună dar cu prezență rară şi fără a merge pe acelaşi drum, sau împreună şi stând unul cu spatele la celălalt.

Berta Isla, de Javier Marías, Ed. Litera, 2020, trad. Lavinia Similaru, col. „Clasici contemporani Litera”

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.

2 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu


  1. Dragos C 23-03-2020 22:26

    E un roman mai slab decât capodopera, trilogia Chipul tău mâine. Dar e destul de bun.

    Raspunde
  2. Laura Câlțea 25-03-2020 22:11

    Pentru mine a fost prima întâlnire cu J. Marias. Din trilogie am acasă două volume, trebuie să fac rost și de al treilea :)