• „Bucuria este semnul că viaţa a reuşit” - Henri Bergson

Mireasă pentru fiul meu…

Mi-a plăcut foarte mult un fragment dintr-o povestire a Ludmilei Ulițkaia în care se vede, din plin, pasiunea ei pentru gesturile mărunte, pentru personajele insolite, pentru acele „rude sărmane” pe care le știm din vechi amintiri de familie sau din sentimentala literatură rusă…

 

O dată pe an, de Paște, cumpăra o găină. La drept vorbind, găina asta era chiar Paștele pentru ea. În ziua în care urma s-o cumpere, se scula cu noaptea-n cap, se pregătea îndelung, stăruind asupra tuturor amănuntelor, punea în sacoșa rezistentă, din fibre de mătase, o sfoară neagră împletită și un teanc de ziare, iar la ora cinci dimineața pleca de acasă. Lua primul tramvai de la Pokrovka, mergea cu el până la bulevardul Țvetnoi și ajungea la Piața Centrală cu douăzeci de minute înainte de deschidere. Aștepta mult timp, uneori și două ore, să vină negustorul „său”, un evreu roșcovan, cu un singur ochi, care avea o ocupație rară pentru timpurile moderne: făcea comerț cu păsări vii. Evident că negustorul era și el o natură complicată, avea, ca și Ghènele, reguli de viață neobișnuite. De pildă, nu-i plăcea să pună pe tarabă mai mult de o găină. Pe de altă parte, Ghènele avea principiile ei, nu putea să cumpere găina, fie ea una extraordinară, fără să le pipăie în modul cel mai amănunțit pe celelalte.

Aștepta ca bătrânul să desfacă tacticos cârpa groasă, cenușie, fixată bine pe coșul mare, oval, și, vârându-și mâna înăuntru fără să se uite, să scoată prima găină ținând-o de picioare. Ghènele, cu coatele sprijinite pe tarabă, zicea indiferentă, ca omul care trece pe acolo din întâmplare:

– A-a, ai apărut, nu te-a-necat praful… Ce-i asta, o găină?

Chiorul nu catadicsea să-i răspundă.

Ghènele, strângându-și vârtos vechitura de geantă cu cotul mâinii stângi, se apuca să pipăie găina. Felul cum o manevra semăna grozav cu un examen medical serios. Se uita în ochii găinii, îi desfăcea ciocul, îi examina gâtul, îi pipăia pieptul și spatele. Când îi desfăcea aripile, părea că, examinând-o cu privirea ei radioscopică, vrea să-i citească în sufletul ei de pasăre. Pe urmă o împingea într-o parte, neglijent, fără să-i mai dea vreo atenție.

– Asta-i tot? întreba ea cu dispreț.

Chiorul băga mâna-n coș fără o vorbă și o scotea pe următoarea…

– Asta-mi arăți? Ia-o de-aici! zicea supărată Ghènele.

Vânzătorul, strângându-și buzele și așa strânse de subțiri ce erau, prindea la repezeală pe sub tejghea o alta…

Alegea Ghènele găina de parcă alegea mireasa pentru singurul ei fiu. Cu sentimentul unei uriașe răspunderi și cu teama să nu greșească iremediabil. Nu putea să uite că simte o atracție specială pentru găinile pestrițe și se străduia să-și păstreze obiectivitatea, ca nu cumva pasiunea asta s-o ducă în eroare. Cea vrednică să fie aleasă putea foarte bine să fie și albă, și brun-roșcată, nu-i așa?

Vânzătorul simțea că baba cârcotașă îi provoacă o stare de iritare amestecată cu un respect din ce în ce mai mare. Se pricepea și el la găini, la acelea de Paște, hrănite numai cu grăunțe curate, fără nici un fel de amestec. Își dădea seama că bătrâna o va alege pe cea mai bună și cântărea în sinea lui care va fi aleasa. O știa pe bătrână de ani buni, știa că n-o să dea greș.

În sfârșit, alegerea era făcută. Avea loc o lungă tocmeală. Ghènele scotea bani noi din scumpa ei traistă, și fata împăratului, cu capul în jos, poziție total nefirească, trecea în mâinile bătrânei, care o înfășura într-o mulțime de ziare, apoi într-o cârpă albă, curată, pe urmă o punea în plasă și, la sfârșit, în sacoșa de piață.

 

„Ghènele-Țoșcă”, în Fetițele. Rude sărmane, de Ludmila Ulițkaia 

Ostranenie, recenzie despre „Fetițele. Rude sărmane”, de Ludmila Ulițkaia


0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu