• „Nimic nu se schimbă cu adevărat în dragoste” - Alice Munro

„La fel ca multe alte femei”

Frida Kahlo a fost una dintre cele mai fascinante femei ale secolului XX, iar multe dintre imaginile care o reprezintă (autoportrete sau fotografii) au devenit iconice. La fel cum au devenit și cele din filmul Frida din 2002 (iar coloana sonoră e minunată, La Llorona și Paloma negra cântate de Chavela Vargas sau Burn It Blue de Caetano Veloso). În Cartea secretă a Fridei Kahlo, F.G. Hanghenbeck încearcă să recupereze literar viața și opera artistei, adunând frânturi din carnețele și picturi. Mai jos, un fragment de la începutul capitolului XI care mi-a atras atenția prin frumusețea lui (și a ei). 

 

În ziua aceea melancolică, pe când ochii negri ai Fridei se pierdeau prin ceața matinală care înghițea golfulețul, a descoperit cauza adevărată a durerii ei. Părea că viața o legăna ca pe un bebeluș, dar în realitate o agita o furtună care-i rodea zilele fericite. La fel ca multe alte femei, descoperise că nu-i mai rămăsese decât visul a ceea ce i-ar fi plăcut să fie viața ei. S-a lăsat dusă de croncănitul caraghios al pescărușilor care râdeau de ea în hohote. S-a uitat la ei și i-a blestemat pentru nerușinarea lor, până când ei s-au risipit în ceață, lăsând-o singură, învăluită în mantila ei de culoarea dovleacului. Tânguirile aveau mai multe motive: lipsa iubirii fidele, a maternității, chiar și a propriei personalități. Se întreba: când a încetat Frida să fie fata aceea îmbrăcată în costume simple și machiată delicat și a devenit o viziune bizară a femeii mexicane, cu fuste lungi din bumbac, bluze de Oaxaca și coliere aztece grele? De ce a renunțat la prototipul de femeie pe care i l-a inculcat mama ei ca să devină partenera exotică a lui Diego, cu care el se mândrea ca și cum ar fi fost un spectacol de circ? Frida era cu adevărat femeia tehuană sau pur și simplu o copilă care se juca și voia să fie altcineva? 

Îi însoțea gândurile frumosul peisaj al golfulețului San Francisco, unde locuiau de aproape un an. Diego acceptase propunerea de a picta o lucrare pentru Bursa de Valori din San Francisco și alta pentru Colegiul de Arte Frumoase din California. Imediat a cochetat cu ideea de a-și prelungi călătoria pentru a se stabili în Statele Unite: ar fi putut să profite mult de moda pictorilor mexicani pe piața artei.  În Mexic președintele Calles avusese grijă să-i persecute, cu fermitate, pe artiști; a poruncit să fie distruse picturi murale și să fie întemnițați artiștii comuniști. San Francisco îi oferea lui Diego un sanctuar de care să se agațe. 

Frida a ajuns acolo tânjind după locuri exotice. A cultivat prietenii noi și i s-a deschis o lume neașteptată, ce părea infinită. Diego era tratat ca un rege. Frida stătea retrasă, ascunsă în spatele prezenței voluminoase a soțului ei, timidă, fără să se prezinte ca artistă, dar emițând comentarii critice ironice. Ochiul ei critic, de femeie implicată în problema comunistă, nu putea decât să urască banalitățile societății nord-americane. Simțind pe de o parte ură, pe de alta durere, și-a petrecut acele zile în tăcere, suferind pentru că-l pierduse pe cel care ar fi fost primul ei copil. 

Nimic nu-i reda mai bine schimbarea prin care trecea decât cele două autoportrete pe care le-a pictat: în primul apărea o tânără rumenă, cu privire caldă, îndreptată într-o parte și ochi strălucitori. În portretul pe care l-a făcut cu un an mai târziu este melancolică și, aproape imperceptibil, colțul gurii a încetat să-și mai ia zborul și cade ca și cum ar fi primit o împușcătură. 

 

Am găsit pe internet o pagină foarte bine organizată despre viața și opera Fridei Kahlo (Frida Kahlo Fans) și am descoperit astfel tablouri din perioada pe care o descrie Haghenbeck în fragmentul de mai sus: primul autoportret, cel luminos, e din 1930, însă nu am reușit să descopăr care este cel de-al doilea. Am găsit, în schimb, un tablou pictat de Frida în 1932, care-i înfățișează pe ea și pe Diego (făcut după o fotografie de la nunta lor), un tablou sfâșietor cu Frida la spitalul Henry Ford, și care ilustrează momentul în care pierde copilul mult dorit, și următorul autoportret pe care și-l face după cel din 1930 și care datează din 1933, nu din 1931, cum s-ar deduce din text. 

 

Autoportret, 1931

Frida și Diego Rivera, 1931

Spitalul Henry Ford (Patul zburător), 1932

Autoportret, 1933

Cartea secretă a Fridei Kahlo, de F.G. Haghenbeck, Ed. Nemira, 2016, trad. Elena Anca Coman, col. „Babel”

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.

2 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu


  1. Mihaela P. 07-07-2016 16:16

    Îmi amintesc cât am plâns când am citit biografia Fridei. O pagină și ture de plâns, încă o pagină și ture de plâns. Cred că a fost și un sentiment enorm de apropiere la mijloc, dar simțeai că te dor și pe tine toate când citeai prin câte a trecut și cât de puternică a știut să fie. Și senzația asta, dar în literatură, am mai avut-o citindu-l pe Blecher.

    Raspunde
  2. Laura Câlțea 15-07-2016 17:33

    Eu nu am terminat cartea, dar cam cu aceeași impresie puternică am rămas după ce am văzut filmul „Frida” :)