• „Vous connaissez depuis longtemps ce que j'ai voulu établir, le droit de tout oser” - Paul Gauguin

Jeanette Winterson, a Douăsprezecea Noapte și sfârșitul zilelor de Crăciun

Una dintre cele mai puternice și mai frumoase idei ce se desprind din minunata carte a lui Jeanette Winterson, Zile de Crăciun, este necesitatea tradițiilor. Nu neapărat a tradițiilor care țin de societate, de sărbători religioase sau seculare, ci și a tradițiilor pe care ni le inventăm noi înșine și pe care le repetăm la intervale regulate, ca un fel de rutină salvatoare și ca un exercițiu al ieșirii din timp.  

Pe lângă minunatele povestiri și rețete pe care le împărtășește cu noi, cartea prezintă și tradiții uitate legate de sărbătoarea Crăciunului, precum cea din cea de-a douăsprezecea noapte. Noaptea care marchează finalul celor 12 zile sacre ale Crăciunului, cea în care se strânge bradul și ornamentele de Crăciun din casă și în care ne pregătim pentru revenirea la „normal”. Pentru că orice sărbătoare este, până la urmă, o evadare, o ieșire din timpul lumii pentru a intra în timpul sacru. Iar timpul sacru și sărbătoarea înseamnă și inversarea ordinii naturale a lumii. Pentru o vreme, întotdeauna determinată, renunți la ritmul lumii naturale, la rutina lui, și intri într-un alt timp, cu o altă durată.

În aceste douăsprezece zile de Crăciun care au trecut mi-am propus să fac și eu asta. Nu într-un mod spectaculos, ci într-unul simplu, uman, care să mă ajute doar să-mi regăsesc un ritm mai lin, mai puțin agitat, mai puțin social și mai mult singular, un ritm al meu, un ritm al lecturilor mele, fără intruziuni și fără ore grăbite. Mi-am scos de pe telefon aplicațiile de social media (nu a fost ușor, în timp am dezvoltat o adevărată dependență de Facebook, Messenger, Instagram și altele asemenea) și am renunțat să mai verific notificările o dată la câteva minute. Am mers pe stradă privind oamenii, am stat în metrou citind și uitându-mă la reclame și m-am plictisit în tramvai uitându-mă pe geam la mașini atunci când nu puteam să citesc.

Am uitat că există alții și am încercat să exist doar eu și lumea care mă înconjura în momentul și spațiul respectiv. Și, mai important, am încercat să-mi regăsesc un timp al lecturii în liniște, fără întreruperi, o lectură neîntreruptă ce curge și mă absoarbe, fără intruziuni din lumile paralele pe care ni le-au creat rețelele sociale. Nu am renunțat definitiv, nici nu a fost asta ideea. Am în continuare toate conturile și aplicațiile, dar pe laptop, nu pe telefon, iar noua rutină pe care mi-am propus-o pentru 2018 e și despre timpuri diferite: timp al lucrului, timp al socializării, dar și timp al solitudinii. Pentru că avem nevoie de toate, dar, cum spun bătrânii, toate la timpul lor.

Mai jos este un fragment din ultimul text al Zilelor de Crăciun, cel dedicat chiar celei de-a douăsprecezea nopții, dintre 5 și 6 ianuarie, un text despre tradiții uitate și reinventate, despre necesitatea ritualurilor, despre mesajele ascunse în ritualuri pe care ne-am obișnuit să le repetăm mecanic, dar pe care uităm să le gândim, un text despre speranță și a doua șansă, despre căutări și drumurile neașteptate pe care ne poartă pașii, despre stele călăuzitoare și angajamente.  

 

A douăsprezecea noapte e o noapte ciudată. 5 sau 6 ianuarie. E timpul să dai jos ornamentele și să pui capăt perioadei sărbătorilor. A douăsprezecea noapte marchează ziua în care Cei Trei Magi i-au făcut o vizită pruncului Isus. În Irlanda și în unele părți din Italia, în ieslea Nașterii Mântuitorului, în cea de-a Douăsprezecea Noapte, sunt adăugate și figurine reprezentându-i pe cei Trei Magi.

Imaginea Magilor ce îngenunchează în fața pruncului în staul urmează schema inversiunilor pe care festivalurile din miezul iernii le sărbătoreau în vremurile precreștine.

Saturnaliile romane festivalul celtic Samhain cinstesc deopotrivă un Zeu al Dezordinii. Perioada festivalului răstoarnă ierarhiile normale de clasă, avere și gen. În perioada carnavalului, italienii numesc acest moment il mondo reverso – lumea răsturnată. Sus devine jos, jos devine sus, femeile le spun bărbaților ce să facă, și foarte mulți se travestesc.

Biserica catolică s-a dovedit genială la altoirea propriilor sale ocazii religioase pe sărbători existente, necreștine, iar a Douăsprezecea Noapte făcea și ea parte din această ajustare retro.

Pe vremea lui Shakespeare, a Douăsprezecea Noapte era o sărbătoare importantă. Piesa lui, A douăsprezecea noapte, dramatizează tradiția inversărilor – o fată îmbrăcată în băiat, un servitor care visează la o șansă cu o doamnă din înalta societate, o navă eșuată, ce face posibil ca trecutul să fie măturat de valuri. Pantomima haotică a Casei întunecate.

Pantomima în sine – distracția de bază a Crăciunului – are mereu în centrul său o damă îmbrăcată în haine de bărbat și un flăcău sau o fată de rând ce va deveni prinț sau prințesă, plus vreo câțiva răufăcători ce vor mușca țărâna.

Există o poezie superbă de T.S. Eliot, intitulată Călătoria Magilor. E despre cei Trei Magi porniți la drum spre Pruncul Isus și pune sub semnul întrebării faptele petrecute: ce anume au văzut? O naștere? Sau o moarte?

Nașterea Pruncului Isus vestește moartea unei ordini existente.

Asta e ideea cu răsturnările, și acest principiu poate fi regăsit și în toate basmele, unde are loc o răsturnare a situației financiare, sau a împrejurărilor: săracul devine bogat, bogatul devine sărac, un sfârșit ce e de fapt un început, o nouă lume temerară e doar o necropolă însuflețită, pierderea unui lucru prețios ce ne permite să găsim comoara care se află, de fapt, acolo.

Răsturnarea oricărei situații fixe dă șansa unei noi posibilități de a renaște.

A Douăsprezecea Noapte e, de asemenea, cunoscută drept Epifanie. Epifanie înseamnă „manifestare”. Ceva se dezvăluie. Și ceea ce se dezvăluie va fi o provocare pentru vechea ordine.

Auzim multe lucruri despre noi afaceri ce perturbă statu quo-ul, ca Uber sau Airbnb, care provoacă ordinea existentă. Ni se spune că e creativ și necesar. Poate că e.

Sentimentul meu e că ne-ar prinde bine ceva mai multă stabilitate în viețile noastre îndreptate către ceilalți, astfel încât să putem face față perturbărilor din viețile noastre interioare, din gândirea noastră, sentimentele noastre, viața imaginației noastre.

Dacă am fi doar niște animale și n-am urmări decât să facem rost de mâncare, teritoriu, să supraviețuim, să ne împerechem, să fim conducătorii haitei, ce rost ar mai avea să fim oameni?

Tristul adevăr e că nici un sistem politic (iar capitalismul e și el un sistem politic) nu a reușit să ne ofere celor mai mulți dintre noi lucrurile de bază de care avem nevoie, astfel încât să avem puțină libertate pentru a explora ce se petrece în cele 98 de procente din creierul nostru, pe care nu le folosim.

Mie asta mi se pare un eșec.

 

Epifania e o răsturnare inspirată a structurilor de putere și a ierarhiilor, a sistemelor de clasă și a statu quo-ului, o aducere aminte a faptului că felul în care trăim e doar una dintre opțiuni: noi am făcut lucrurile așa – am putea să le refacem și altfel.

Magii îngenunchează în fața unei entități mai mari decât o autoritate, îngenunchează în fața unui viitor potențial, unul bazat pe iubire, și nu pe frică; unul în care există belșug și nu există lipsuri.

În Biblie se povestește că Regele Irod pune să fie uciși toți copiii de sex masculin mai mici de doi ani – efortul lui îmbibat de sânge de a se ține cu dinții de putere, de a întări în mod rigid ceea ce există și de a șterge cu buretele ce ar putea fi.

Însă copilul pe care-l caută a plecat deja, protejat de brațele iubitoare ale mamei sale, și a pornit la trap prin deșert, către destinul său.

Întotdeauna există o a doua șansă.

 

Și noi?

Avem și varianta surogat, Urmează-ți Steaua – însă ce se întâmplă când steaua ne duce la un staul plin de cari și de baligi, dintr-un orășel în paragină, și noi suntem îmbrăcați în cele mai bune haine ale noastre și așteptăm aplauze, dar, în loc de asta, suntem nevoiți să îngenunchem în paie și să ne oferim darurile (ce avem mai bun în noi) unei ființe pe care nu o înțelegem?

Poveștile despre călătorii și întreceri fac ca totul să pară atât de simplu – provocări, monștri, obstacole, apoi succes. Problema e că adevărata căutare nu are un sfârșit, sau un final care să asigure fericirea până la adânci bătrâneți, ori o serie de pași ce trebuie urmați. Angajamentul de a fi mereu conștient, de a fi creativ – indiferent ce ar însemna asta pentru tine –, angajamentul de-a iubi, dorința de schimbare; asta e truda unei vieți.

Stelele ne duc unde vor ele. Noi hotărâm ce facem când ajungem la destinația neașteptată.

 

Zile de Crăciun. 12 povestiri și 12 sărbători pentru 12 zile, de Jeanette Winterson, Humanitas Fiction, 2017, trad. Vali Florescu.

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.

2 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu


  1. A book affair 19-01-2019 13:09

    tare mult mi-a placut si mie cartea, este al doilea an la rand cand am citit-o si m-a impresionat la fel de mult. Simt ca imi imi arata partea mea preferata de Craciun : cand e liniste, nimeni nu se grabeste sau nu se inghesuie in magazine, cand ai timp sa stai cu cei dragi si, cel mai important, cu tine.

    Raspunde
  2. Laura Câlțea 19-01-2019 20:13

    Da, e o carte care rezistă la recitire. Și eu am recitit-o anul ăsta și cred că va deveni un obicei, în fiecare an :)