• „Arta de a conduce nu constă în a gândi și a decide în locul tuturor subalternilor” - Anonim

Isterie și spiritism

Balul nebunelor, de Victoria Mas, este un bun roman istoric și de atmosferă, interesant mai ales pentru cei pasionați de nașterea psihiatriei. Autoarea s-a documentat intens și a reușit să recreeze foarte bine contextul în care psihiatria s-a format ca știință, de la experimentele doctorului Charcot, la descrierea spitalului Salpêtrière din Paris, alături de întreaga atmosferă a unui secol bulversat de „isteria” feminină (și complet debusolat de micile câștiguri ale independenței femeilor), dar și experiența paralelă a spiritismului și ocultismului. Toate puse laolaltă creează un tablou interesant, însă nu pe deplin convingător. 

Partea cea mai neconvingătoare romanului mi s-a părut a fi imixtiunea spiritismului și felul în care a fost integrat în roman. Credințele spiritiste au fost o prezență de netăgăduit în epocă însă, puse pe același plan de existență cu gândirea critică a oamenilor de știință, invalidează, de fapt, premizele de la care pornește povestea și reprezintă partea slabă a cărții. Ceva nu mai convinge într-o carte care încearcă să dea seama pentru primele încercări de a descoperi misterele psihicului uman, dar creditează ca fiind „reale” (și nu imaginare) și „viziunile” sau comunicarea cu morții. 

Cu toate astea, eu cred că Balul nebunelor e o carte de citit, alături de altele asemenea pe același subiect, cum ar fi Alias Grace, de Margaret Atwood, Amprenta omului, de Sebastian Faulks, Sala de bal, de Anna Hope sau Alienistul, de Caleb Carr. 

Și asta pentru că, cum ziceam la început, documentarea este foarte bine făcută, iar atmosfera epocii este foarte bine redată, după cum puteți vedea și în fragmentul de mai jos: 

Oriunde ai privi, nu e niciun semn evident de nebunie. Pe aleile spitalului Salpêtrière, oamenii se plimbă, se intersectează, se deplasează pe jos, călare; străzile, bulevardele poartă nume; curțile sunt pline de flori. Domnește o asemenea pace în această așezare, că aproape îți vine să te instalezi într-una din camerele unui pavilion și să-ți faci un cuib liniștit. Cum ai putea crede, în fața acestui decor bucolic, că Salpêtrière a fost din secolul al XVII-lea teatrul atâtor suferințe? Eugénie nu are cum să nu cunoască povestea acestor ziduri. Pentru o pariziancă, nu e soartă mai rea decât aceea de a fi trimisă în sud-estul capitalei. 

După ce fusese pusă cea din urmă piatră a edificiului, începuse trierea: mai întâi fuseseră aduse aici, la ordinul regelui, săracele, cerșetoarele, vagaboandele, femeile de pe stradă. Apoi venise rândul desfrânatelor, prostituatelor, femeilor de moravuri ușoare, toate aceste „păcătoase” fiind aduse în grup în șarete, fețele lor fiind expuse ochiului sever al mulțimii, iar numele lor deja condamnate de opinia publică. Sosiseră apoi inevitabilele nebune, senilele și femeile violente, delirantele și idioatele, mincinoasele și conspiratoarele, adolescente sau bătrâne. Foarte repede, așezământul s-a umplut de țipete și de mizerie, de lanțuri și de încuietori strașnice. O combinație între azil și închisoare, Salpêtrière era un loc pentru tot ceea ce nu putea gestiona Parisul: bolnavii și femeile. 

În secolul al XVIII-lea, din motive etice sau din lipsă de spațiu, erau admise aici doar femeile atinse de tulburări neurologice. S-a făcut puțină curățenie în locurile insalubre, picioarele deținutelor au fost scoase din lanțurile de fier, iar celulele, altădată înțesate, au fost aerisite. Dar după căderea Bastiliei, decapitările și instabilitatea feroce s-au abătut asupra țării de-a lungul câtorva ani. În septembrie 1792, revoluționarii au cerut să fie eliberate prizonierele de la Salpêtrière; Garda națională s-a supus, iar femeile, fericite că au scăpat, au fost violate și ucise în plină stradă, cu lovituri de secure, bâtă și ciomag. Libere sau închise, era totuna, femeile nu se aflau în siguranță nicăieri. Dintotdeauna, ele fuseseră primele pentru care se luaseră decizii fără acordul lor. 

Începutul secolului lăsase să se întrevadă un licăr de speranță: câțiva medici puțin mai harnici au hotărât să se ocupe de cele care erau numite la nesfârșit „nebunele”. S-au făcut descoperiri medicale; Salpêtrière a devenit un loc de îngrijire medicală, dar și de cercetare neurologică. O nouă categorie de paciente a apărut în sectoarele spitalului: au fost numite isterice, epileptice, melancolice, maniace sau demente. Lanțurile și zdrențele au fost înlocuite cu experimente pe corpurile bolnave: compresoarele ovariene puteau calma crizele de isterie; introducerea unui fier cald în vagin și în uter reducea simptomele clinice; psihotropele - nitritul de amil, eterul, cloroformul - linișteau nervii fetelor; aplicarea diferitelor metale - zinc și magneți - pe membrele paralizate aveau adevărate efecte benefice. Și, odată cu sosirea lui Charcot, la jumătatea secolului, practica hipnozei a devenit o nouă modă medicală. Cursurile publice din fiecare vineri erau preferate pieselor bulevardiere, femeile internate aici erau noile actrițe din Paris, numele de Augustine sau de Blance Wittman erau rostite cu o curiozitate uneori batjocoritoare, alteori erotică. Pentru că nebunele puteau stârni acum dorința. Puterea lor de atracție era paradoxală, ele trezeau frici, dar și fantasme, oroare, dar și senzualitate. Când, sub efectul hipnozei, o alienată făcea o criză de isterie în fața unui auditoriu mut, acesta avea impresia că asistă, mai degrabă, la un dans erotic disperat decât la o anomalie nervoasă. Nebunele nu mai speriau, ci fascinau. Din această curiozitate apăruse, de câțiva ani, balul de Mi-Carême, balul lor, evenimentul anual al capitalei, la care toți cei ce se puteau lăuda cu o invitație intrau pe poarta unui loc altfel destinat doar bolnavelor mintal. Timp de o seară, o fărâmă din Paris venea către aceste femei, care-și puneau toate speranțele în balul costumat: o privire, un zâmbet, o mângâiere, un compliment, o promisiune, un ajutor, o eliberare. Și în timp ce ele sperau, ochii străini zăboveau asupra acestor animale ciudate, asupra acestor femei disfuncționale, asupra acestor corpuri handicapate, și se vorbea despre nebune multe săptămâni după ce fuseseră văzute de aproape. 

Femeile de la Salpêtrière nu mai erau niște ciumate a căror existență trebuia ascunsă, ci obiecte de distracție expuse în plină zi și fără remușcări. 

 

Eugénie se oprește în fața unei ferestre și privește parcul și copacii săi morți. Cândva, cerșetoarele se ofileau în fundul unei celule, iar degetele lor erau mușcate de șobolani. Cândva, prizonierele fuseseră eliberate cu sutele, pentru a fi ucise apoi cu sălbăticie la poarta spitalului. Cândva, o femeie adulteră putea fi închisă doar pentru că era adulteră. Astăzi, spitalul are o înfățișare liniștită. Dar spectrele tuturor acestor femei sunt încă aici. Este un loc bântuit de fantome, de urlete și de corpuri rănite. Un spital în care poți înnebuni doar privindu-i zidurile, dacă nu ești deja nebună când vii aici. Un spital în care, în spatele fiecărei ferestre, cineva stă la pândă, vede sau a văzut deja ceva. 

Eugénie închide ochii și inspiră profund: trebuie să plece de aici. 

Balul nebunelor, de Victoria Mas, Ed. Pandora M, 2020, trad. Lucia Vișinescu

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu