• „Winners are simply willing to do what losers won't” - („Million Dollar Baby”)

În om, totul e drum

Urmărindu-l pe Harold Fry în pelerinajul său mi-am adus aminte de una dintre frazele strălucite ale lui Gaston Bachelard, genul acela de afirmație scurtă la care te poți gândi toată viața, fără a-i epuiza toate înțelesurile posibile: „În om, totul e drum”.

Pornit pe jos, aproape întâmplător, într-o călătorie de peste 800 de kilometri, Harold Fry descoperă (și noi odată cu el) că putem renunța la toate cârjele de sprijin fără de care ni se pare că nu putem trăi: pantofi comozi pentru drum, încălțăminte potrivită pentru drumeții, card bancar, telefon mobil (eventual cu GPS, ca să nu riscăm să greșim, doamne ferește!, drumul). Descoperă plăcerea pierdută a străbaterii unui drum, o plăcere uitată de când cu mania de a străbate cât mai repede distanțele pentru a ajunge la destinație când, de fapt, drumul făcut până la acea destinație este o parte esențială a călătoriei.

Chiar dacă făcuse drumul acesta de nenumărate ori împreună cu Queenie, nu-și amintea deloc peisajul. Trebuie să fi fost atât de preocupat de programul său încărcat și să ajungă în timp util la destnați, încât câmpul de dincolo de mașină nu fusese decât o pată verde și un singur deal. Viața e cu totul altfel când mergeai pe jos. Între săpăturile din valurile depământ de pe marginea drumului, terenul se înălța și cobora, împărțit în loturi pestrițe și străjuit de garduri vii și copaci. Se opri ca să vadă mai bine. Sumedenia de nuanțe de verde pur și simplu îi luă ochii. Unele băteau spre un negru de catifea, altere erau atât de deschise încât se îngemănau cu galbenul. În depărtare, soarele surprinse o mașină, sau poate parbrizul ei, și lumina tremură peste dealuri ca o stea căzută pe pământ. Cum de nu văzuse toate astea până acum? Flori palide, al căror nume nu-l cunoștea, se îngrămădeau la rădăcina gardurior, alături de primule și violete.

Poate că vedeai chiar mai mult decât pământul dacă renunțai la mașină și mergeai pe propriile picioare.

Trecu pe lângă alți drumeți, cu care schimbă câteva cuvinte despre frumusețea peisajului și venirea verii, înainte de a-și ura drum bun și a merge fiecare în legea lui. Harold ținea șoseaua, cotind și dând ocol dealurilor odată cu ea. Ciorile își luau zborul din copaci, fluturând mânioase din aripi. O căprioară tînără țâșni printre tufe. Mașinile apăreau duduind de nicăieri și dispăreau la fel de repede. Câinii se agitau în dosul porților, și văzu câțiva bursuci, seănând cu niște greutăți îmblănite, dând târcoale șanțurilor. Când vântul se înteți un pic, un cireș falnic, încoronat cu flori, se scutură, și petalele lui plutiră în jur ca niște confetti. Harold era pregătit pentru orice fel de surpriză. O astfel de libertare era nespus de rară.

Privi pătratele de lumină untoasă ale caselor și oamenii dinăuntru, care își vedeau de treburile lor. Își imagină cum se vor urca în pat și vor încerca să doarmă trecând dintr-un vis în altul. Se minună din nou de cât de mult îi păsa de ei și de cât de ușurat se simțea că oamenii aceia se bucurau, într-un fel, de tihna și căldura căminului lor, în timp ce el era liber să meargă mai departe.

Harold își dădu seama că, atunci când o persoană se înstrăinează de lucrurile pe care le cunoaște și se comportă ca un simplu trecător, lucruri neașteptate capătă o nouă semnificație. 

Incredibilul pelerinaj al lui Harold Fry, de Rachel Joyce, Ed. Litera, 2014, trad. Petru Iamandi, col. „Premium”

Am scris pe larg despre carte pe BookaholicLumea, la pas.


0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu