• „Oamenii vor să afle răspunsuri pe căi cât mai comode, dar nu există drumuri pentru regi, cunoașterea trebuie plătită” - Solomon Marcus

„Există întotdeauna ceva pentru care viața merită trăită”

Nu mi-a fost ușor să mă obișnuiesc cu stilul narativ al lui Karl Ove Knausgård, probabil că nici n-aș fi încercat să o fac dacă, timp de câțiva ani, nu am fi discutat la cluburile de carte Litera cărțile lui din seria „Lupta mea”. Pentru cine nu s-a încumetat încă să-i citească opera de referință, cărțile din cvartetul „Anotimpurile” ar putea fi o bună ocazie să-l cunoască pe scriitorul norvegian. Stilul e asemănător celui din „Lupta mea”, însă lungimea cărților este mult mai mică, așa că sunt perfecte pentru început. 

Ce e de plăcut la Karl Ove Knausgård? Mai mult decât orice stilul narațiunii, felul în care reușește să investească cu semnificație detaliile cele mai banale ale vieții. Iar cvartetul „Anotimpurile”, dedicat fiicei sale, început înainte de a se naște aceasta și continuat și în primii ei ani de existență, este chiar o enciclopedie personală a miracolului vieții care se cere trăit („Uneori e dureros să trăiești, dar există întotdeauna ceva pentru care viața merită trăită”). 

Nu este ușor de explicat fascinația pentru Knausgård (KOK sau Knaussi, pentru fani), cel mai simplu e să deschideți o carte și să-l lăsați să vă „vorbească”. Așa cum o face fragmentul de mai jos din volumul Primăvara, recent apărut în română.

 

„Dragostea“ e un cuvânt pe care nu‑l folosesc prea des, mi se pare prea mare față de viața pe care o duc, de lumea pe care o cunosc. Pe de altă parte, am crescut într‑o cultură care‑și măsura bine vorbele. Mama nu mi‑a spus niciodată că mă iubește, și nici eu nu i‑am spus vreodată că o iubesc. La fel și cu fratele meu. Dacă le‑aș declara că‑i iubesc, ar fi îngroziți. Le‑aș pune o povară pe umeri, stricând brutal echilibrul dintre noi, aproape ca și când m‑aș împletici beat în biserică la un botez.

Când te‑ai născut, nu știam nimic despre tine, și totuși eram plin de sentimente față de tine, copleșitoare la început, căci nașterea e copleșitoare, chiar și pentru cineva care nu face decât să asiste la ea – e ca și cum tot ce există în încăpere devine mai dens, ca și cum se formează un fel de gravitație care atrage tot sensul către ea, încât, timp de câteva ore, sensul rezidă numai acolo, după care, treptat, se răspândește mai uniform, expus rutinei zilnice, diluat de lipsa de întâmplări a orelor zilei, și totuși fără să dispară vreodată.

Eu sunt tatăl tău, și tu îmi cunoști fața, glasul, felul cum te țin, dar dincolo de asta aș putea fi oricine pentru tine, nutrind orice fel de sentiment. Propriul meu tată, bunicul tău, care e mort deja, și‑a petrecut ultimii ani din viață împreună cu mama lui, într‑o existență nemiloasă pentru amândoi. El era alcoolic și regresase, nu mai avea putere să pareze nimic, lăsase totul în voia soartei și pur și simplu stătea și bea. Faptul că asta s‑a întâmplat în casa mamei lui e semnificativ. Ea îl născuse, îl îngrijise și îl cărase peste tot, avusese grijă să‑i fie cald, să fie uscat și sătul. Legătura creată astfel între ei nu se rupsese niciodată. El încercase s‑o rupă, știu asta, dar nu reușise. De aceea a rămas în casa mamei. Acolo se putea lăsa în voia autodistrugerii. Oricât de schilodită, de hidoasă, aceea era tot dragoste. Undeva în profunzime era dragoste – o dragoste necondiționată. 

Pe atunci nu aveam copii, așa că n‑am înțeles. Am văzut numai hidoșenia, nelibertatea, regresul. Acum știu. Dragostea e făcută din mai multe lucruri deodată, majoritatea formelor ei sunt fulgurante, legate de ceea ce se petrece, de ceea ce vine și pleacă, de ceea ce mai întâi ne umple, apoi ne golește, dar dragostea necondiționată e constantă, lucește stins pe tot parcursul vieții, și vreau să știi că și tu ai venit pe lume în această dragoste, și că ea te va înveli, indiferent ce se întâmplă, câtă vreme eu și mama ta suntem în viață.

S‑ar putea să nu vrei să ai de‑a face cu ea, să‑i întorci spatele. Dar într‑o zi vei înțelege că asta nu contează, nu schimbă nimic, că dragostea necondiționată e singura formă de dragoste care nu te leagă, ci te eliberează.

Dragostea care leagă e altceva, e o altă formă de iubire, mai puțin pură, mai amestecată cu ființa celui care iubește, și are o forță mai mare, poate pune în umbră orice altceva, poate chiar distruge. Și atunci trebuie parată.

Primăvara, de Karl Ove Knausgård, Editura Litera, 2020, trad. Justina Bandol

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu