• „Cine fuge de suferință, matematic ratează fericirea” - Alexandru Paleologu

Este o altă femeie în viața mea...

Jurăminte de iubire, confesiuni, amintiri, trădări și lumi care se destramă într-o clipă. Doar cuvinte...

Mă privea cu o gravitate puțin tristă, iar eu m-am topit așa cum mă topesc ori de câte ori mă învăluie cu acea lumină sumbră și caldă. L-am întrebat încet:

– Spune-mi de ce vii așa de târziu.

Nu mi-a răspuns nimic.

– Ați băut? Ați jucat poker? Ați ieșit? Ai uitat cât e ceasul?

Continua să tacă, cu un soi de insistență, învârtind paharul între degete. Am aruncat la întâmplare vorbe absurde ca să-l scot din sărite și să obțin o explicație:

– Ce se întâmplă? Este o femeie în viața ta?

Fără să-și ia ochii de la mine, mi-a spus:

– Da, Monique, este o femeie în viața mea.

(Totul era albastru deasupra capetelor și sub picioarele noastre se zărea dincolo de strâmtoare coasta africană. Mă strângea la pieptul lui: „Dacă m-ai înșela, m-aș omorî.” „Dacă tu m-ai înșela, nu ar fi nevoie să mă omor. Aș muri de supărare”. A fost în urmă cu cincisprezece ani. Deja? Ce înseamnă cincisprezece ani? Doi și cu doi fac patru. Te iubesc, nu te iubesc decât pe tine. Adevărul este indestructibil, timpul nu schimbă nimic.) /…/

– De ce nu mi-ai spus imediat?

M-a privit timid și mi-a spus, cu regret în glas:

– Spuneai că ai muri de supărare…

– Așa se spune.

Deodată mi-a venit să plâng: nu voi muri, și asta era cel mai trist. Printre irizări albastre priveam Africa, în zare, iar cuvintele pe care le rosteam nu erau decât niște cuvinte.

 

Cine suntem noi? Cine sunt cei pe care-i iubim? Putem cunoaște cu adevărat pe cineva? Ne putem cunoaște măcar pe noi înșine? Cât de mult ne autoamăgim când iubim? Întrebările astea nu ni le punem niciodată atunci când totul merge bine. Ni le punem tot timpul prea târziu.

Excelent scrisă, cu treceri de la o stare la alta foarte bine dozate, nuvela lui Simone de Beauvoir lasă să se întrevadă, printre rânduri, o dublă trădare. Transformată într-un ciudat și irespirabil menage à trois, criza căsniciei sale se transformă, pentru Monique, într-o criză identitară: descoperă că tot ceea ce știa despre ea însăși și despre viața ei a fost clădit pe fundația șubredă și înșelătoare a cuvintelor. „Te iubesc, te iubesc numai pe tine”… „Dacă m-ai înșela, m-aș omorî”… Dar cuvintele se schimbă și ele, odată cu timpul… Ce ne mai rămâne când cuvintele devin doar vorbe-n vânt? Trădarea lui Maurice este însoțită de încă una, mai subtilă, mai greu de identificat, mai greu de controlat: trădarea cuvintelor. Cuvintele care au spus adevărul se transformă în cuvinte care au înșelat („Te iubesc, te iubesc numai pe tine”). Cuvinte care mângâie, cuvinte care taie, cuvinte care spun adevărul, cuvinte care înșală. Mereu sunt aceleași cuvinte, dar suntem noi mereu aceiași? Cine se schimbă: cuvintele sau oamenii?

Recenzie: Nu înțelegem niciodată iubirile celorlalți, despre „Femeia sfâșiată”, de Simone de Beauvoir

Femeia sfâșiată, de Simone de Beauvoir, Ed. Humanitas Fiction, 2014, trad. Anca Milu-Vaidesegan, col. „Raftul Denisei”


0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu