• „Consecințele mâniei sunt mult mai grave decât cauzele ei” - Marc Aureliu

Dimineți infinite, vagonul fericirii și praf de stele

Copila-Stea de Jerry Spinelli m-a lăsat cu câteva imagini extrem de frumoase: momentul dinaintea trezirii, când suntem, în același timp, mai mult și mai puțin decât ceea ce suntem, vagonul-fericirii și punctul comun al tuturor oamenilor: toți suntem făcuți din praf de stele.

 

– Știi, e un loc unde trăim cu toții, dar nu ne prea gândim la el, de abia dacă ne dăm seama că există, și când o facem e doar pentru o clipită.

– Care clipită?

– Pentru cei mai mulți dintre noi e dimineața. E momentul acela de trezire, cele câteva secunde când ieșim din somn, dar nu ne-am deșteptat încă. În acele clipe, suntem ceva mult mai primitivi decât în mod normal. Tocmai am dormit somnul celor mai îndepărtați strămoși și ceva din ființa lor, din lumea lor e încă în noi. Atunci nu urmăm modele, nu suntem civilizați. Nu suntem oamenii care ne știm, ci făpturi mai apropiate de copaci decât de orice altceva. Nu ni se spune nicicum, suntem nenumiți, firești, suspendați între „a fost” și „va fi”, mormolocul dinaintea broaștei, viermele care precede fluturelui. Suntem, pentru câteva clipe, orice și tot ce am putea fi. Și apoi... apoi, ah, deschidem ochii și ziua crește în fața noastră, și-a pocnit din degete – devenim noi înșine.

 

Un vagon mic, de mărimea pumnului meu. Era de lemn și părea să fie o jucărie foarte veche, [iar] înăuntru era o grămadă de pietricele. Alte câteva erau lângă roțile micului vehicul.

I l-am arătat.

– Colecționezi cumva pietricele?

– E vagonul fericirii. Deși tot la fel de bine se poate numi și vagonul nefericirii, dar prefer primul nume.

– Și despre ce-i vorba, totuși?

– Are legătură cu felul în care mă simt. Când ceva mă face fericită, pun o pietricică în el. Dacă sunt nefericită, scot una. Sunt douăzeci de pietricele în total.

Am numărat trei pe raft.

– Deci acum sunt șaptesprezece înăuntru, nu?

– Exact.

– Asta înseamnă că ești fericită.

– Ai nimerit din nou.

– Care-i cel mai mare număr de pietricele care au fost în vagon vreodată?

Mi-a aruncat un zâmbet viclean.

– Cel la care te uiți.

Dintr-o dată nu mai era doar un morman de pietre.

– De obicei e mai echilibrat. Se învârte în jurul a zece. Și tot pun și tot iau. Ca în viață.

 

– Cine a fost? Era reală? (...)           

– Reală? O, da. Nu poți fi mai real de atât. Să nu te îndoiești niciodată. Asta e partea bună. Și cu un nume foarte bine ales. Copila-Stea. Deși cred că ea s-a gândit la ceva foarte simpl când l-a ales. Oamenii stelelor sunt foarte rari. Dacă mai întâlnești vreunul, trebuie să te consideri extrem de norocos. (...)

– Și care-i partea stelelor în toată afacerea asta?

– Asta e întrebarea perfectă. La început e partea lor. Ele au furnizat ingredientele din care suntem făcuți, elementele primordiale. Suntem materie de stea, știi? (...) Iar uneori apare câte cineva, care e puțin mai primitiv decât noi ceilalți, mai aproape de începuturi, mai plin de materia începuturilor.

Am scris pe larg despre Copila-Stea pe Bookaholic: Toți suntem făcuți din praf de stele.

Copila-Stea, de Jerry Spinelli, Ed. YoungArt, 2014, trad. Alexandra Dănăilă, ilustrații de Mircea Pop


0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu