• „Din vârful degetelor începe întotdeauna lumea nevăzută a celor care au învăţat să viseze…” - Mihai Măniuţiu

Critici despre scriitori, scriitori despre critici…

Mereu m-am întrebat ce părere au scriitorii despre ce se spune despre ei cu ocazia lansărilor. Și ce cred despre critici… Amos Oz s-a gândit să răspundă:

 

…scriitorul își pune acum coatele pe masă și își sprijină bărbia în mâini, se învăluie într-o mantie de modestie și detașare în timp ce criticul literar își rostește prelegerea, cu chelia lui pistruiată strălucind în lumina lămpilor fixate în tavan, stând în picioare și subliniind pe un ton polemic inutilitatea comparării celei mai recente cărți a scriitorului cu romanele unor autori aparținând aceleiași generații sau unor generații trecute, descoperă cine a fost influențat, îi stabilește sursele de inspirație, pune în lumină elemente mai puțin vizibile pentru un cititor neavizat, semnalează diferite niveluri sau chei de interpretare, scoate în evidență legături surprinzătoare, sapă adânc, până când ajunge în inima poveștii, își cantonează trupele acolo și începe să facă cercetări; se scufundă iar și iar, respiră cu dificultate, își susține în fața întregii lumi dezaprobarea pe care a extras-o din aceste ape atât de adânci, dezvăluie mistere, apoi iar sapă și se scufundă, pentru a se ridica din nou la suprafață, dezleagă taine complexe, descifrează coduri elaborate cu măiestrie de acest scriitor, precum strategia negării multiple, ambiguitatea, precum cursele și capcanele care ne ascund tehnica artistică deosebită sub stratul unei fundații care obstrucționează privirea, iar de aici trece la problema încrederii și a credibilității, cea care constituie și chestiunea centrală a instanței auctoriale, pentru ca mai târziu să vină rândul raportului și liniei de demarcație dintre ironie și autoironie, ceea ce ne pune față în față cu problematica granițelor legitimității, a tipurilor de convenții folosite, a contextului și a intertextualității, iar din acest punct să ajungă direct la chestiunea morfemului și a aspectului pseudoarhaic, precum și la problema politicii actuale. Oare toate aceste întrebări latente oferă textului legitimitate? Oare sunt ele cu adevărat imanente? Sincronice sau diacronice? Dizarmonice sau polifonice? În cele din urmă, criticul literar ridică ancora și navighează plin de curaj pe apele nesfârșite ale mării de sensuri, dar nu înainte de a-și impresiona ascultătorii cu o întoarcere agilă către întrebarea fundamentală, care este, de fapt, sensul termenului „sens” în relație cu creația artistică în general și cu opera literară în special și, desigur – cu romanul la care ne referim în seara asta?

 

Rime despre viață și moarte, Amos Oz, Ed. Humanitas Fiction, 2009, trad. Ioana Petridean, col. „Raftul Denisei” 


0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu