• „Cine nu a găsit prilejul în sine nu găsește nici în jurul său marile prilejuri” - Constantin Noica

Bergman, Knausgård și Ibsen

Unele dintre cele mai interesante pasaje din Lupta mea de Karl Ove Knausgård sunt cele în care el, ca artist, se raportează la opera altor artiști. În primul volum m-a impresionat profund un fragment referitor la ultimul autoportret al lui Rembrandt, în al doilea unul despre Dostoievski și un altul în care vorbea despre punerea în scenă a uneia dintre ultimele piese regizate de Ingmar Bergman, și anume Strigoii de Henrik Ibsen (în engl. Ghosts, în original Gengangere).

L-am invidiat pe Knausgård că a văzut piesa, însă mi s-a părut minunat descrisă această întâlnire a trei mari artiști, așa că l-am iertat. Amestecul ăsta de narațiune banală, care trenează și pare lipsită de importanță, urmată de o înțelegere profundă a vieții și a naturii umane a fost ceea ce m-a uimit și pe mine de multe ori la Bergman, însă nu în teatru, ci în filme.

 

Câteva zile mai târziu am fost la teatru. Eu, Geir și Linda. Primul act a fost prost, de-a dreptul mizerabil, și în pauză, în timp ce stăteam la o masă pe terasa cu vedere spre port, Geir și Linda au vorbit despre cât de jalnică fusese piesa și de ce. Eu eram ceva mai tolerant, deoarece, în pofida senzației de înghesuială și îngustime care afectase jocul actorilor și viziunea pe care ar fi trebuit s-o transmită, exista o anumită presimțire, era ceva acolo în stare latentă. Poate nu în piesă, poate mai mult în combinația Bergman-Ibsen, din care în cele din urmă trebuia să iasă ceva. Sau să fi fost doar splendoarea sălii de teatru care mă amăgea să cred că mai era ceva? Dar chiar a mai fost. Totul s-a înălțat, din ce în ce mai sus, intensitatea a crescut, și, în cadrul acela îngust, care la sfârșit era compus doar din mamă și fiu, a apărut un fel de nemărginire, ceva sălbatic și brutal, în care dispăreau și acțiunea, și spațiul și rămânea doar sentimentul – copleșitor – că priveai direct în miezul existenței umane, în chiar centrul vieții, iar acolo nici o acțiune nu mai conta. Tot ce ținea de estetic și de gust era eliminat. Nu ardea un enorm soare în partea din spate a scenei? Nu s-a tăvălit Osvald gol pe scenă? Nu mai sunt sigur de ce am văzut, toate detaliile au fost absorbite de starea pe care mi-o trezeau, o prezență absolută, arzătoare totodată și înghețată. Dar, dacă nu te lăsai astfel transportat, totul ar fi putut să pară exagerat, poate chiar banal sau de prost gust. Capodopera era în primul act, acolo era totul, și numai un artist matur, care lucrase întreaga viață, cu o experiență de cel puțin cincizeci de ani în spate, putea avea ingeniozitatea, răceala, curajul, intuiția și înțelegerea să facă așa ceva. Era inimaginabil, imposibil. Nimic din ce văzusem sau citisem până atunci nu reușise să se apropie atât de mult de esențial. În timp ce eram purtați de curentul publicului către foaier și mai departe în stradă, nici unul din noi n-a spus nimic, însă din expresia distantă mi-am dat seama că și Linda și Geir se lăsaseră conduși în lumea aceea cumplită, dar adevărată – și de aceea atât de frumoasă – pe care Bergman o văzuse la Ibsen și o formulase atât de limpede. Am căzut de acord să luăm o bere la Barul Artiștilor și pe drum am ieșit din starea de transă și am înlocuit-o cu o atmosferă entuziastă și veselă. Sfiala pe care aș fi simțit-o în mod normal în apropierea unei femei atât de atrăgătoare, complicată și de incidentele petrecute cu trei ani în urmă, dispăruse din senin. Linda a povestit cum dărâmase un reflector într-una din repetițiile lui Bergman, stârnindu-i furia. Am vorbit despre diferența dintre Strigoiii și Peer Gynt, cu totul opuse, una doar suprafață, cealaltă doar profunzime, amândouă la fel de adevărate. Ea l-a parodiat pe Max von Sydow în rolul Morții (*) și a discutat despre filmele lui Bergman cu Geir, care mersese la toate proiecțiile Cinematecii, absolut toate, și, prin urmare, văzuse toate capodoperele care meritau văzute, în vreme ce eu am stat și am ascultat, pe deplin fericit. Fericit că văzusem piesa, fericit că mă mutasem la Stockholm, fericit să fiu acolo cu Linda și Geir.

După ce ne-am despărțit, în timp ce mergeam greoi în sus pe deal înspre garsoniera mea din cartierul Mariaberget, mi-am dat seama de două lucruri.

Primul era că voiam s-o revăd pe Linda cât mai repede cu putință.

Celălalt era că trebuia să ajung la ceea ce văzusem în seara aceasta. Numai într-acolo trebuia să mă îndrept, înspre esențial, înspre cel mai intim miez al existenței umane. Nimic altceva n-ar fi fost de ajuns. Dacă avea să-mi ia patruzeci de ani să ajung acolo, fie, să-mi ia patruzeci de ani! Dar niciodată nu trebuia să-mi scape din vedere, niciodată nu trebuia să uit, acolo trebuia să ajung.

Acolo, acolo, acolo!

 

* textul are o greșeală: în filmul A șaptea pecete la care se face referire mai sus nu Max von Sydow joacă rolul Morții, ci Gunnar Björnstrand.

Lupta mea. Cartea a doua: Un bărbat îndrăgostit, de Karl Ove Knausgård, Ed. Litera, 2016, trad. Simina Răchițeanu, col. „Clasici contemporani Litera”

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu