• „Să-ți cauți fericirea zilnic” - proverb din Egiptul antic

All hail the King!

Anotimpuri diferite, de Stephen King, este un volum ce reunește patru povestiri diferite, interesante și minunat scrise, fiecare atribuită unui anotimp. Cred că este, probabil, cea mai bună carte cu care să începi să-l citești pe #theKing, dacă n-ai făcut-o deja, de teama preferinței lui pentru horror și paranormal. Iar pentru cei care-l cunosc și iubesc deja pe King, cartea este, pur și simplu, un mic răsfăț (mai ales că era foarte așteptată această nouă ediție, la anticariate ajunsese la prețuri astronomice ediția veche, de la Ed. Trei). 

Sunt povestiri scrise, după cum mărturisește chiar autorul la final, între romane, scrieri care n-au ajuns să fie nici atât de mari precum un roman și să fie publicate separat, dar parcă nici atât de mici cât să fie considerate povestiri. Se află într-un loc de-a dreptul îngrozitor pentru un scriitor (și un editor, aș adăuga), adică la granițele genurilor: 

 

Niciuna dintre ele n‑a fost publicată anterior includerii în volumul de față; niciuna n‑a fost vreodată propusă spre publicare. De ce? Pentru că fiecare dintre ele numără undeva între 25 000 și 35 000 de cuvinte – nu chiar exact, poate, dar destul de aproape pentru o cifră aproximativă. Trebuie să vă spun asta: un număr de cuvinte cuprins între 25 000 și 35 000 este capabil să‑l facă chiar și pe cel mai tare de înger scriitor de ficțiune să tremure în bocanci. Nu există nicio definiție rigidă privind ceea ce ar trebui să fie un roman sau o povestire – cel puțin, nu în privința numărului de cuvinte – și nici n‑ar trebui să existe. Dar când un scriitor se apropie de borna celor 20 000 de cuvinte, știe că se apropie de ieșirea din țara povestirilor. Tot așa, când trece de borna celor 40 000 de cuvinte, pătrunde în țara romanului. Granițele țării cuprinse între cele două regiuni mai ordonate sunt incerte, dar, la un moment dat, scriitorul se trezește alarmat și‑și dă seama că a ajuns sau tocmai ajunge într‑un loc cu adevărat îngrozitor, o republică literară bananieră frământată de anarhie și denumită „nuvelă” (sau, cu o sonoritate prea sentimentală pentru gustul meu, „nuveletă”). 

Acum, din punct de vedere artistic, nu e nimic în neregulă cu nuvela. Desigur, nici cu împătimiții circului nu e nimic în neregulă, atât doar că rareori îi vede cineva în afara circului. Adevărul e că există nuvele excepționale, dar în mod tradițional se vând doar pe „piețele de gen” (ăsta fiind termenul politicos; termenul nepoliticos, dar mai exact, este „piețele‑ghetou”). (...)

Dar pentru nuvelele care, la rigoare, pot fi descrise doar cu termenul „mainstream“ (un termen aproape la fel de deprimant ca „gen”)... o, Doamne, din perspectiva vandabilității, necazul e pe tine cât casa. Te uiți consternat la manuscrisul tău de 25 000 până la 35 000 de cuvinte, desfaci o bere, iar în gând ți se pare că auzi o voce cu accent puternic și de‑a dreptul unsuroasă zicând: „Buenos días, señor! Cum ați călătorit cu Revolution Airways? Vă place foarte bine excelent, cred, sí? Bun venit în Nuvela, señor! O să vă placă aici foarte bine excelent, cred! Serviți un trabuc ieftin! Luați și nește poze deocheate! Puneți‑vă picioarele pe masă, señor, io cre’ că povestirea lu’ matale o să stea aici multă, muuultă vreme… qué pasa? Ah‑ha‑hah‑hah‑hah!”
Deprimant.

 

Povestirile din acest volum nu sunt în genul de horror care l-a făcut celebru pe King, accentul cade pe dimensiunea psihologică și pe plăcerea povestirii (două dintre lucrurile care m-au făcut acum mulți ani să mă îndrăgostesc de stilul lui King). Iar Editura Nemira plănuiește anul ăsta să publice masiv din romanele sale (atât clasice, cât și noutăți), așa că-l veți tot vedea pe Majestatea Sa prin librării și vă veți întreba dacă să-l citiți sau nu. Eu zic să-l citiți pe King și, dacă aveți dubii, să începeți chiar cu volumul ăsta. 

Cea mai cunoscută dintre cele patru povestiri este, desigur, Închisoarea îngerilor care, da, este și mai frumoasă decât celebrul film (deși e imposibil s-o citești fără a avea vocea lui Morgan Freeman în minte, mai ales că e scrisă la persoana I), dar nu este singura ecranizată. Încă două povestiri din volum au fost ecranizate și sunt disponibile pe HBO Go - Un elev capabil și Cadavrul (asta din urmă este preferata mea din volum). Iar ultima, Metoda respirației, este o povestire care se apropie ușor de paranormalul lui King, dar chiar extrem de ușor, ai putea să spui că e o povestire gotic-fantastică (complet nevinovată, așadar, după standardele lui King). 

Și, după un tur de forță prin patru povestiri geniale, la final, un mic regal pentru cititori: o postfață semnată de Stephen King despre literatura sa. Pur și simplu adorabil! Pe lângă fragmentul de mai sus, mi-a plăcut la nebunie încă unul care rezumă discuția dintre King și primul său redactor de carte - „sub aparența unui redactor de carte, se ascunde de multe ori un sfânt”, afirmă King, în marea sa înțelepciune (o, slavă ție, wise old King!), care abordează chiar această mare contradicție a scriiturii lui King: pe de o parte apetența lui pentru subiecte horror și paranormale (motiv pentru care este etichetat drept autor comercial și, deci, neimportant) și extraordinarul său dar pentru scris și intuiția psihologică (pe care le remarcă orice cititor care-l citește pentru prima oară, uneori în ciuda sa și doar ca să înțeleagă de ce e totuși atât de celebru).

 

– Mi‑e teamă că, dacă apari cu o carte cu vampiri după una despre o fată care poate muta lucrurile din loc prin puterea minții, vei fi etichetat, a spus el.

– Etichetat? am întrebat, pe bună dreptate uluit.

Chiar nu vedeam nicio similitudine între vampiri și telekinezie.

– Drept ce?

– Ca autor de horror, a spus el, în continuare îndărătnic.

– Oh! am exclamat, extrem de ușurat. Doar atât?

– Mai lasă să treacă un număr de ani, a zis, și să vedem dac‑o să spui tot doar atât?

– Bill, am zis amuzat, nimeni nu‑și poate câștiga existența în America scriind exclusiv horror. Lovecraft a făcut foamea în Providence. Bloch a renunțat la horror pentru romane de suspans și parodii polițiste. Exorcistul a fost o excepție. O să vezi.

Culoarea semaforului s‑a schimbat. Bill m‑a bătut pe umăr.

– Cred că o să ai un mare succes, mi‑a zis, dar nu cred că te duce capul în chestii din astea.

A fost mai aproape de adevăr decât mine. A reieșit că era posibil să‑ți câștigi existența în America scriind povestiri horror. Second Coming, până la urmă redenumită Salem’s Lot, s‑a vândut foarte bine. Când a fost publicată, eu trăiam în Colorado cu familia mea și scriam un roman despre un hotel bântuit. Ducându‑mă la New York, am stat cu Bill o jumătate de noapte într‑un bar care se numea Jasper’s (în care un motan uriaș, de culoarea ceții cenușii, părea să fi pus stăpânire pe tonomat: trebuia să‑l ridici, ca să vezi care erau melodiile disponibile) și i‑am relatat subiectul. Spre final, coatele sale erau proptite de o parte și de alta a paharului de burbon și‑și sprijinea capul în mâini, ca un om lovit de o migrenă monstruoasă.

– Nu‑ți place, am spus.

– Ba‑mi place mult, a răspuns el cu glas nesincer.

– Atunci, ce nu e în regulă?

Mai întâi, fata cu puteri telekinetice, apoi vampirii, acum hotelul bântuit și copilul telepat. O să fii etichetat.

De data asta, m‑am gândit la spusele lui ceva mai serios – și apoi m‑am gândit la toți autorii care au fost etichetați drept scriitori de horror și care mi‑au oferit de‑a lungul anilor atâta plăcere – Lovecraft, Clark Ashton Smith, Frank Belknap Long, Fritz Leiber, Robert Bloch, Richard Matheson și Shirley Jackson (da, până și ea a fost etichetată astfel). Și am hotărât acolo, în barul Jasper’s, cu pisoiul adormit pe tonomat și cu redactorul stând alături de mine cu capul în mâini, că m‑aș fi putut afla într‑o companie mai proastă. De exemplu, aș fi putut fi un scriitor „important“ ca Joseph Heller și să public câte un roman la șapte‑opt ani sau un scriitor „strălucit“ precum John Gardner și să scriu cărți obscure pentru universitari deștepți, care se hrănesc cu alimente macrobiotice și conduc Saaburi vechi cu stickere lipite pe bara de protecție din spate, decolorate, dar pe care încă se poate citi GENE MCCARTHY PREȘEDINTE. 

– Nu‑i nicio problemă, Bill, am spus. O să fiu scriitor de horror, dacă asta vor cititorii. Nu mă deranjează cu nimic.

N‑am mai discutat niciodată despre asta. Bill continuă să redacteze cărți, iar eu continui să scriu romane horror, și niciunul dintre noi n‑a ajuns la psihanalist. E un aranjament convenabil.

Așadar, am fost etichetat și nu mă deranjează prea mult – în definitiv, sunt consecvent etichetei aplicate, prin ceea ce scriu... cel puțin, în cea mai mare parte a timpului. Dar oare scriu numai horror? Dacă ați citit poveștile precedente, știți că nu e așa... chiar dacă elemente de horror pot fi întâlnite în toate poveștile, nu doar în Metoda respirației – treaba aia cu lipitorile din Cadavrul e cam înspăimântătoare, așa cum e și o bună parte din imagistica onirică din Un elev capabil. Mai devreme sau mai târziu, mintea mea pare să revină întotdeauna în acea direcție, Dumnezeu știe de ce.

Un singur lucru e mai bun decât ficțiunea lui Stephen King, și anume să-l citești pe King scriind despre literatură (a sa și a altora). Eu l-am descoperit cu volumul Despre scris. Misterul regelui, care ar trebui să fie pe noptiera fiecărui scriitor aspirant, dar și a fiecărui cititor împătimit. Dacă după Anotimpuri diferite și Despre scris descoperiți că nu vă place King, e ok, puteți să nu mai încercați. Dacă încă nu sunteți convinși și vreți să-i mai dați o șansă, puteți continua cu Shining. De acolo nu veți mai avea nevoie de recomandări, ci doar de timp pentru citit. Opera lui King e o bibliotecă în sine. 

 

Anotimpuri diferite, de Stephen King, Editura Nemira, 2021, trad. Constantin Dumitru-Palcuș, col. „Armada” 

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu