• „Le plus beau maquillage pour une femme, c’est une passion” - Yves Saint-Laurent

„Adevărata plăcere în perceperea artei este un foc rece”

Sunt multe paliere pe care poate fi citit romanul lui Iris Murdoch, Prințul negru: roman de dragoste (un bătrân scriitor se îndrăgoștește de fiica rivalului său, un fel de nimfetă lipsită, însă, de senzualitate), metaroman (un bătrân scriitor ratat meditează la puterea cathartică a artei în timp ce-și dorește să scrie marele roman al vieții sale), roman polițist (un bătrân scriitor... ah, asta nu pot să spun că stric surpriza din final). Toate posibilele interpretări sunt, însă, unite de povestea poveștii, de conștiința păpușarului din spatele scenei, cel care plămădește adevărul artei și ne face s-o trăim, deși îl vedem cum trage sforile. 

Romanul unui scriitor ratat care încă visează să scrie marea operă a vieții sale, Prințul negru este o meditație asupra veridicității artei (are arta rolul, datoria sau posibilitatea de a spune adevărul? Și, dacă da, adevărul cui?) și a puterii sale transfiguratoare (arta poate da formă atât celor mai frumoase și nobile trăiri, cât și celor mai josnice). Însă ce scriitor ratat ar putea avea asemenea minunate intuiții de limbaj: „Apartamentul meu era un pântec plăcut, neluminat de soare, cu un interior elaborat, fără exterior”, „Ne apărăm cu descrieri și îmblânzim lumea cu generalizări”, „Fusese o femeie plinuță, apetisantă, decorativă”, „...un glas de ticălos care ține un discurs”, „... și am rămas doar noi doi într-o singurătate mică și caldă”? Ce dor mi-era de Iris... 

Ce mi-a plăcut cel mai mult: această teatralitate asumată a poveștii. Lumea e o scenă și noi suntem actori, spune de la un capăt la altul povestea lui Bradley Pearson, invitându-te să accepți atât convențiile impuse de această formă artistică, cât și să le depășești, intrând în jocul lor. „În operele mediocre eroul este autorul” spune Iris, pardon, Bradley, invitându-te să te întrebi neîncetat: cu câtă credibilitate ar trebui să creditezi povestitorul? Și, mai ales, este povestitorul credibil? 

 

Mai demult nu greșeam când consideram capacitatea mea de a o iubi ca fiind corespondentul capacității mele de a scrie, capacității mele de a exista în sfârșit ca artist, așa cum mă construisem pe parcursul vieții, dar știam aceasta doar ca pe ceva incert. Toate marile adevăruri sunt mistere, toate preceptele morale sunt în esență misticism, toate religiile adevărate sunt religii ale misterelor, toate marile zeități poartă mai multe nume. Această cărticică este importantă pentru mine și am scris‑o cât am putut de simplu și de onest. Cât este de bună eu nu știu și, într‑un sens sublim, nici nu‑mi pasă. A prins viață, așa cum prinde viață arta, dintr‑o necesitate absolută, cu o ușurință absolută. De faptul că nu este o creație de prim rang aș zice că sunt perfect conștient. Ce fel de operă este e o necunoscută pentru mine, după cum eu sunt o necunoscută pentru mine. Resorturile mecanice ale ființei noastre ne rămân necunoscute până când divinitatea le rafinează pe deplin, iar atunci nu mai există nici un căutător nerăbdător și nici o taină de aflat. Fiecare om este, pentru cel de lângă el, mărunt și comic. Și, când caută să‑și formeze o idee despre el însuși, caută o idee falsă. Fără îndoială că avem nevoie de aceste idei, poate va trebui să trăim conduși de ele, iar cele din urmă pe care le vom abandona vor fi demnitatea, tragedia și suferința mântuitoare. Orice artist este, în relație cu muza sa, un masochist, acea plăcere cel puțin îi aparține în mod intim. Iar clipele noastre cele mai înalte ne pot găsi încă în postura de eroi ai acelor concepte. Și totuși rămân doar concepte false. Iar Erosul negru pe care l‑am iubit și de care m‑am temut n‑a fost decât umbra firavă a unei zeități mai mărețe și mai înspăimântătoare. 

Despre aceste lucruri am vorbit, dragul meu prieten, în locul nostru de izolare, în momentele de liniște petrecute împreună, folosind cuvinte al căror sens izvora dintr‑o înțelegere inefabilă, precum flăcările ce plutesc pe apă. Astfel comunică în esență prietenii, spiritele. Din acest motiv Platon, în înțelepciunea sa, a interzis creația. Socrate nu a scris nimic, nici Hristos. Aproape întreaga noastră rostire este o deformare a adevărului, dacă nu este astfel iluminată. Și totuși: eu scriu aceste cuvinte și alții, pe care nu‑i cunosc, le vor citi. Cu acest paradox și prin el am trăit, dragă prietene, în pacea izolării noastre. Poate pentru unii va rămâne mereu un paradox inevitabil, dar un paradox care este trăit cu adevărat doar când este totodată și martiriu.

Prințul negru, de Iris Murdoch, Ed. Litera, 2020, trad. Anca-Gabriela Sîrbu, imprint „Carte pentru toți”

În imprintul „Carte pentru toți” au mai apărut și Marea, marea (pentru care a primit premiul Booker) și Clopotul, de Iris Murdoch. 

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu