„Aici odihnește amarul. Vindecarea de resentiment” de Cynthia Fleury

Filosofia politică și psihanaliza au în comun o problemă esențială pentru viața oamenilor și a societăților: resentimentul, acea nemulțumire surdă care ajunge să ne macine existența, să ne amărască viața. Cartea de față nu doar că lămurește originile psihice și instituționale ale ruminațiilor celor nedreptățiți, ci oferă și căi pentru a calma și vindeca ura revanșardă. 

Plecând de la psihanaliza lui Freud și Reich, dar și de la filosofia lui Nietzsche, Scheler, Adorno sau Cioran, cititorul va afla modalități concrete pentru vindecarea de resentiment: în plan personal, va fi nevoie de o sublimare a energiei resentimentare în creativitate, angajament, umor și contemplare, în vreme ce în context social, vor trebui asigurate spații de recunoaștere, echitate și emancipare.  

Cynthia Fleury, fostă discipolă a lui Jacques Derrida, este specializată în filosofie și psihanaliză, domenii pe care le predă la centre universitare din Paris.

CYNTHIA FLEURY, specializată în filosofie și psihanaliză, este profesor titular al catedrei de Sănătate și Științe Umane de la Conservatorul Național de Arte și Meserii din Paris. De asemenea, este titulară a catedrei de filosofie din cadrul Grupului Spitalicesc Universitar de Psihiatrie și Neuroștiințe din Paris. Cynthia Fleury a scris cărți dedicate individuării și statului de drept, precum: Les pathologies de la démocratie, La fin du courage, Les irremplaçables și Le soin est un humanisme. Și-a făcut doctoratul cu Jacques Derrida și este una dintre cele mai cunoscute reprezentante din Franța ale umanismului medical. Din 2013, este membră a Comitetului Național Consultativ de Etică din Franța.

Cynthia Fleury va fi la București în cadrul celei de-a doua ediții FilosoFII Fest pentru lansarea volumului său recent tradus în română, Aici odihnește amarul care va avea loc miercuri, 22 aprilie, ora 19:00, Librăria Cărturești Verona. 

În colecția FilosoFii au mai apărut: Ciprian Mihali - Curajul de a spune nu. Forme ale supunerii voluntare; Peter Sloterdijk - Trebuie să îți schimbi viața; Donald J. Robertson - Cum să gândești ca Socrate. Filosofia antică, un mod de viață pentru lumea de azi; Theodor Paleologu - Cine mai oprește Apocalipsa? și Ce ne facem cu atâția proști?; Ilaria Gaspari -Viața secretă a emoțiilor; Saul Perlmutter, John Campbell, Robert MacCoun - Gândirea mileniului trei. Cum să găsești sens într-o lume fără sens; Michel Foucault - Istoria sexualității, vol. 1. Voința de a ști și vol. 2. Folosirea plăcerilor; A.C. Grayling - Filosofie și viață. Marile întrebări despre cum să trăim; Hanno Sauer - Inventarea binelui și răului. Istoria culturală a moralității. 

Aici odihnește amarul. Vindecarea de resentiment
de Cynthia Fleury
(fragment în avanpremieră)

9
Sinele fals

Nostalgia pentru ceva ce ai avut poate fi o otravă foarte periculoasă pentru suflet. Și Donald Winnicott descrie această ranchiună ca pe unul dintre elementele esențiale pentru definirea „sinelui fals“ — această personalitate falsă pe care subiectul și-o inventează pentru a se apăra împotriva a ceea ce consideră a fi amenințător pentru identitatea, sănătatea și viața sa psihică. Este o tehnică de disimulare primară și uneori necesară, dar care nu poate rezista; și astfel, sinele fals se înrădăcinează devenind din ce în ce mai greu de deosebit de sine. Marc Angenot îl plasează și el în centrul descrierii „eului resentimentar“: „Eul resentimentului este un fel de «sine fals», o personalitate simulacru, plină de încăpățânări, aroganțe, ranchiuni și ostilități — în spatele căreia se ascunde un adevărat eu fragil, gregar și aservit“. 

Conceptul de „sine fals“ este determinant pentru a înțelege natura psihică a omului resentimentar: la fel cum nu acționează, ci reacționează, tot așa el nu este, ci se maschează, chiar dacă nu este conștient de acest lucru. În plus, el va refuza fără încetare examenul propriei conștiințe, refuzând să considere că are vreo responsabilitate în situația lui. Alege pentru totdeauna să se închidă în reaua credință:
El părăsește drumul drept spre interior pe care ar fi trebuit să-l urmeze spre a deveni cu adevărat un eu. Toată problema eului în sensul cel mai profund se reduce la un fel de ușă închipuită în fondul sufletului său, în spatele căreia nu există nimic. [...] El evită cu mare precauție acel puțin de reflecție interioară pe care o are, fiindcă se teme că ar ieși la suprafață din nou acel lucru din adâncul sufletului său .

Un alt punct decisiv pentru a înțelege sinele fals este supunerea sa. Este punctul său comun cu resentimentul; subiectul practică „falsul sine“ pentru a se ascunde de ceea ce crede că este forța celuilalt sau de ceea ce crede că este dorința celuilalt pe care va încerca să o satisfacă; și se va prăbuși în resentiment când această dorință se dovedește a fi de fapt inalienabilă, imposibil de manipulat prin șiretlicul său. La Winnicott există mai multe grade de sine (self) fals, dintre care unele nu sunt amenințătoare pentru interioritatea subiectului ca atare, în măsura în care acest sine fals o protejează de atacurile din exterior și de toxicitatea mediului. În spatele acestui sine fals persistă întotdeauna adevăratul sine, cel conștient de sciziunea pe care și o impune, fără să-i suporte neapărat violența deoarece știe și că această sciziune nu poate dura și că va trebui să se dezbare de ea pentru a reporni pe calea adevăratei acțiuni.

 

10
Membrana

O întoarcere la voința de putere nietzscheană ne va permite să înțelegem amploarea provocării moderne: confruntarea cu vidul, cu „absurditatea devenirii“ , și depășirea erodării provocate de aceasta din urmă. Modernitatea este fără îndoială acel moment în care omul devine subiect sau mai degrabă devine mai conștient în legătură cu noțiunea de subiect, o noțiune iluzorie și contradictorie, dar o noțiune care deschide spre o posibilă agency, o tentativă de a deveni agent, fără să ne iluzionăm cu privire la competențele noastre. Modernitatea, așadar, ca întâlnire cu absența de sens și posibilitatea cu totul personală de a crea un sens care se va împotmoli mereu, care se va putea uneori împleti cu un sens comun și colectiv, dar care nu va răspunde neapărat tuturor provocărilor presupuse de „nevoia de sens“.

Inutil să alunecăm înspre „generalizarea teribilă“ a nihilismului, căci și acolo se află credința. Acel „nimic nu are sens“, dacă este afirmat sistematic, ne duce și el cu gândul la credință și confirmă prezumția arogantă a omului: „acolo unde el nu vede sensul, îi contestă!“  De altfel, cine pătrunde adânc în această credință ar putea ajunge la resentiment, așa că este mai bine să ne ferim de ea, să rămânem vigilenți cu privire la posibilul impact al sentimentului, să lăsăm deoparte întrebarea „la ce bun?“ sau să cochetăm cu ea cât mai rar, cu cât mai multă moderație. „Întrebarea nihilismului «de ce?» pornește din obișnuința de până acum în virtutea căreia țelul părea pus din afară, dat, cerut — și anume printr-o autoritate supra umană oarecare. După ce ne-am dezobișnuit să credem în ea, căutăm, conform vechii obișnuințe, o altă autoritate, ce ar fi în stare să vorbească necondiționat și ar putea impune țeluri și sarcini.“  

Există aici ceva comun cu resentimentul, ceva care jonglează cu exteriorul, o descentrare, dar care în realitate este altceva. Descentrarea constă pur și simplu în a muta centrul puterii, în a te face pe tine însuți un supus al exteriorului. Nu că subiectul nu ar fi niciodată supus exteriorului, se întâmplă cu siguranță și asta. Dar nu cu totul, nu la fel de implacabil. Resentimentul, la fel ca și nihilismul, uită acest adevăr primordial, faptul că există un interior și un exterior, o fină membrană care separă individul de lume, sinele de tot ce nu este sinele. Această membrană îl protejează pe om de nebunie când, confruntat cu obligația de a se supune, cu violența sau cu vidul, el se extrage. Desigur, această membrană este subțire, desigur că se poate deteriora, iar erodarea sinelui atestă corodarea posibilă a membranei; dar ea rămâne în cea mai mare parte a timpului încă prezentă. Dispariția acestei membrane psihice are loc doar în cazuri extreme: tortură, obligația de a comite acte de cruzime față de cei pe care îi iubești, experiența imposibilului — acestea îl obligă pe subiect să se scindeze, poate chiar definitiv.

Suntem mai liberi decât am fost vreodată să ne aruncăm privirea în toate direcțiile, nu vedem nicio limită de nicăieri, spune Nietzsche. Astăzi, sentimentul general este oarecum diferit și generează o nouă angoasă, aceea a unui vid, desigur, dar și aceea a ceva și mai rău, aceea a unei iluzii a plinului care se estompează și care lasă subiectul descumpănit. Cu toate acestea o simplă întoarcere la practica psihoterapeutică și în special a lucrului cu pacienții tineri arată că sentimentul de vid continuă să facă victime, că acest spațiu modern atât de «imens» nu este ușor de înțeles, că tineretul se izbește de el, totul și nimicul fiind într o primă fază destul de nediferențiate, presupunând uneori un efort de o viață pentru a le putea deosebi. Tehnicile nietzscheene de narcotizare pentru a face față vidului sunt de altfel extrem de ingenioase. Așa înțelegem că resentimentul și divertismentul nu sunt atât de străine unul de celălalt, acesta din urmă fiind calea aleasă de cei mai „slabi“ pentru a evita vidul și eșecul în încercarea de a-l depăși. Divertismentul rămâne o modalitate precară pentru a rezista atacurilor resentimentului, el prezintă o formă de eficiență imediată, dar puțin durabilă. Trebuie să fie realimentat de fiecare dată. Este în cele din urmă destul de logic că riscul de indigestie este opusul digestiei, acelei capacități de a accepta și de a merge spre o sinteză posibilă.

Opusul acestui teribil sentiment de vid, continuă Nietzsche, este „beția“ în timpul căreia ni se pare că întreaga lume s a concentrat în noi, iar noi suferim de o „plenitudine excesivă“. Cum poate o plenitudine să fie excesivă? Este chiar dovada că este viciată, că nu este decât o parodie a plenitudinii, și iată-ne prinși în „tertipuri contabile“ pentru „a cumula măruntele noastre plăceri“ în speranța de a calma sentimentul de vid, în timp ce departe vuiește deja resentimentul altora, al celor care au mers pe același drum al micilor plăceri, cu mențiunea că acestea le au fost confiscate.

Aici odihnește amarul. Vindecarea de resentiment de Cynthia Fleury, Ed. Trei, 2026, trad. Delia Șepețean Vasiliu, Colecția FilosoFII AGORA