Este, în mod sigur, doar o chestiune de gust, însă, după ce am citit Nimeni nu se salvează singur, sunt sigură că nu-mi place Margaret Mazzantini. Am mai încercat să citesc Nu te mișca, dar povestea mi s-a părut atât de prost scrisă, încât am abandonat-o după ce am citit cam un sfert. Am văzut, apoi, filmul și cred că e unul dintre puținele exemple pe care le poți da ca să spui că un film a fost mai bun decât cartea de la care a pornit. Nici acest al doilea roman al scriitoarei italiene nu mi-a plăcut, însă am vrut să-l termin ca să-mi dau seama, totuși, ce nu-mi place la ea. Cred că răspunsul e că nu-mi place cum scrie. Povestea e interesantă, contemporană, veridică, interesantă - imposibilitatea comunicării în cuplu, ruinele care rămân după ce pasiunea a trecut și rămâi doar cu banalitatea cotidianului, greutatea pe care o au cuplurile moderne de a se adapta la această banalitate, depresii, frustrări, dar și mici oaze de liniște, zâmbete liniștitoare, certitudinea fericirii într-o dimineață liniștită de duminică... Tot tacâmul. Problema, în cazul meu, cred că se reduce doar la scriitură. Mi se pare un pic forțată, căutată, cam dramatică, făcută să epateze în fraze scurte și dure ca niște sentințe. Temele sale pot fi apropiate de cele pe care le dezvoltă și Zeruya Shalev în romanele ei. Diferența de stil e, însă, colosală. E ceva mai accesibilă Margaret Mazzantini, față de scriitoarea israeliană, romanele ei nu sunt atât de lungi și nici atât de încărcate, însă lectura lor te lasă doar cu un gust amar și nu te învață mare lucru. Dar, până la urmă de gustibus... (©lauracaltea.ro) Traducere: Gabriela Lungu.