Am citit cu mare interes volumul Anei Dragu, Mâini cuminți. Copilul meu autist, atât datorită faptului că mă interesează subiectul, cât și pentru că m-a prins încă de la primele pagini. După o scurtă, dar foarte cuprinzătoare, introducere referitoare la ce este autismul, Ana Dragu prezintă felul în care i s-a schimbat viața din momentul în care a aflat că fiul său suferă de această boală (deși, de fapt, acum există studii care arată că nu este o boală, ci o altfel de adaptare specifică). De la primul diagnostic, care a lăsat-o pustiită și îngrozită de perspectiva bolii (și cu o rețetă de medicamente al cărei prospect ar îngrozi pe oricine), la lupta ei zilnică, efortul continuu de a afla care sunt nevoile fiului său, de a citi cât mai multe despre ce înseamnă autismul și cum îl poate ajuta, eforturile de a-l integra în societate, de a-l putea duce la școală, de a-l face să reacționeze, până la ipostaza, imposibil de imaginat în ziua când a primit diagnosticul, că vor putea, într-o zi, să râdă amândoi cu gura până la urechi. Deși poate părea o carte tristă, îndrăznesc să spun că nu e. Cred că ar trebui să încetăm să ne mai temem de „lucrurile rele” care ni se pot întâmpla. Și dacă evitați cartea asta doar pentru că vă închipuiți că o să vă întristeze prea tare povestea unui copil autist, să știți că vă înșelați: la final nu veți simți milă, ci admirație. (©lauracaltea.ro via Bookaholic)