Prin zece povestiri ce ar putea fi considerate la fel de bine și capitolele unui roman, autorul construieşte o carte despre copilărie, despre inocenţa pierdută a lumii contemporane. Fiecare personaj (indiferent dacă este vorba despre copilul care îşi duce împreună cu tatăl său televizorul la reparat sau despre cel ce merge pe jos până la bîlci pentru a vedea Balena Goliat, despre paznicul de iaz care e „prieten” cu un crap ori despre bătrâna ce se îmbată așteptând întoarcerea fiului său de la puşcărie) trăieşte într-un scurt timp o adevărată aventură, o dramă ori o comedie – acestea reuşind să fie totodată fireşti, umane, dar şi spectaculoase. Pentru copilul povestitor, viața pare un teren de joacă în care nu contează dacă pierzi sau câştigi, ci dacă reuşeşti să fii fericit fie măcar şi o clipă, jucând după regulile proprii, printr-o continuă artă a improvizaţiei.
„La Florin Lăzărescu, acum şi aici, cred că se poate vorbi de magie albă. Altfel, în absenţa vrăjilor bune, nu ştiu cum ar fi posibil ca lumea întreagă, cu continente şi fiinţe, cu mari mărunţişuri şi mici grozăvii, să se strîngă într-un singur punct geografic, fără nume, pierdut printre dealuri şi întîmplări. Rar am citit cu atîta bucurie o carte şi tot rar am fost cucerit într-atît. Sînt povestiri care se nasc una din alta, cresc ca ramurile tinere şi sfîrşesc prin a desena un fel de copac al vieţii, trecut prin anotimpuri.” (Filip Florian) (©Editura Polirom)