Simpluță și amuzantă, Coraline e o carte pe care o citești într-o oră-două și pe care o „trăiești” în fiecare pagină. Cartea e cu atât mai frumoasă cu cât pornește de la o idee care nouă, copii și adulți crescuți la bloc, ne e destul de puțin familiară: cea conform căreia în orice cotlon al unei case vechi se poate ascunde ceva neobișnuit, un detaliu ce poate să întrerupă plictiseala lungilor zile din copilărie în care nu aveam ce face. O cu totul altă lume imaginară se naște pornind de la locuirea într-o casă decât de la locuitul în geografia colțuroasă a apartamentelor de bloc. Chiar dacă nu are etaj, casa pe pământ are, totuși, pivniță (regatul subteran, al unei lumi imunde și colcăitoare) și pod (mult mai puțin înfricoșător și ceva mai luminat, deși nici aici nu ești cu totul ferit de pericole). Cam așa e și casa în care se mută Coraline și familia sa. Și, într-o vacanță ploioasă, fetița singuratică descoperă, în spatele unei uși mereu închise, un univers cu totul neobișnuit, ce pare un fel de copie într-o oglindă deformată al celui în care trăiește de obicei. Universul în răspăr presupune un personaj malefic (evident), salvarea celor dragi și a câtorva nevinovați captivi de vreme îndelungată, împrietenirea cu un pisoi arogant și dificil și descoperirea a două mari adevăruri. Primul: depinde doar de tine să-ți faci lumea interesantă sau plicticoasă. Al doilea: pisicile nu au nevoie de nume, pentru că, spre deosebire de oameni, ele știu cine sunt. Nici dacă vrei să le chemi la masă nu trebuie să le strigi pe nume. Trebuie doar să spui cu voce tare: „Cina”. Și ele înțeleg. (©lauracaltea.ro) Traducere: Florentina Hojbotă.