Interesantă perspectiva din care sunt povestite evenimentele din roman, naratorul, Serafin, fiind un câine (negru, mascul și rău), însă, per total, Copilul-pește al Luciei Puenzo mi s-a părut, ca să zic așa, fără cap și fără coadă. Un amestec de fantastic, mitic, real, banal și insolit ce, probabil, se vrea o reînviere a realismului magic sud-american. Finalul pare a mai aduce un pic de substanță acestei cărți subțirele și la propriu și la figurat: Nu știa ce, dar ceva se termina. – E un final fericit... – Nu știu, zise Guayi. – Da... – Bănuiesc că da. Finalurile fericite o umpleau de neliniște, o lăsau repetând mereu: –... și apoi? – Nu știu. – Inventează. – Nu știu. Cam asta se străduiește și autoarea pe tot parcursul cărții, să inventeze, să umple golurile lăsate intenționat. Mie mi s-a părut că nu prea reușește. N-a fost greu de citit, uneori mai prinzi scânteieri insolite, însă, la final, mi s-a părut cam forțat totul. (©lauracaltea.ro) Traducere: Lavinia Similaru.