Una dintre cele mai frumoase cărți în limba română pe care le poți avea în bibliotecă este Cele douăsprezece luni ale visului. O antologie a inocenței, de Iordan Chimet. Este, totodată, și una dintre cele mai scumpe și mai greu de găsit (numai pe la anticariate din când în când): publicată la Editura Ion Creangă în 1972, cartea este (aproape) imposibil de reeditat acum datorită numeroaselor drepturi de autor care trebuie respectate. Ar fi o muncă titanică pentru orice editură care s-ar încumeta, dar, în mod sigur, acest efort ar face fericiți mulți cititori.
Este o carte legendară printre cititori și editori, eu am auzit de ea cu mult înainte s-o văd și a durat ceva până am putut să țin un exemplar în mâini. Am ezitat ani de zile până să o cumpăr (prețul este, totuși, prohibitiv și mereu în creștere), dar, în cele din urmă, am decis că vreau s-o am. Exemplarul meu i-a aparținut lui „Dragoș”, căruia i-a fost dăruit „cu toată dragostea” de „Lia”, pe 10.03.1973, așadar la un an de la apariție. Deși este destul de pătată pe marginea de jos (un pahar cu apă, bănuiesc) și are colțurile îndoite, este într-o stare destul de bună pentru o „bătrânică” care a trecut puțin de o jumătate de secol.
Pentru mulți cititori nostalgici, Antologia inocenței este una dintre cărțile copilăriei, dar, pentru mine, numele lui Iordan Chimet nu se leagă în amintire de acest volum, ci de o altă antologie (și ea, valoroasă) din biblioteca părintească, și anume antologia în patru volume Dreptul la memorie (I. Cuvintele fundamentale și Miturile; II. Intrarea în Lumea Modernă; III. Dialog despre identitatea românească; IV. Certitudini, îndoieli, confruntări). Începută în anii '70, dar interzisă în comunism, a apărut în 1992 la Editura Dacia din Cluj și este o întreprindere monumentală de recuperare și tezaurizare a identității culturale naționale (cu atât mai valoroasă, cu cât fusese pervertită de ideologia comunistă). Pentru mine, antologiile au fost o parte fundamentală a educației mele din adolescență, iar aceasta a ocupat un loc special (și acum țin minte fascinația cu care citeam despre sutele de variante diferite ale Mioriței și semnificațiile lor diferite în funcție de regiune).
Revenind la Antologia inocenței, aceasta este structurată în 12 capitole, câte unul corespunzând fiecărei luni a anului (rebotezate după poemul lui Christian Morgenstern, Cum memorează un copil lunile anului) și fiecare cu „inocența” proprie: Jaguarie (Jocuri de copii), Zebruarie (Jocuri de poeți), Moartie (Aventura), Caprilie (Animale), Maidan (Orașul… și în oraș… casa), Juninca (Natura), Iulică (Circul), Augustos (Elegii pentru ființe mici), Viespembrie (Abece), Coptombrie (Ca să se supere oamenii – gravi, gravi, gravi / Și să se bucure copiii – mici, mici, mici), Norembrie (Țara de azur), Recembrie (Corpul omenesc) și a fost, după mărturisirea autorului-editor, un volum „înfăptuit cu destulă trudă, dar și cu puțină nebunie”, o „laudă adusă purității sufletului omenesc”.
„Nu știu alții cum sunt…” deschide „Jocurile de copii” din Jaguarie, Buzatul lui Șalom Alehem încheie „Corpul omenenesc” din Recembrie, iar cercul este închis de o altă poezie a aceluiași Christian Morgenstern, Genunchiul. În vis se întâlnesc Noul Paris al lui J.W. Goethe, Cântecul ursarului al lui Ion Vinea, Bivolii ce se hrăneau cu flori de Vachel Lindsay, Orașul de pe fundul mării, de Selma Lagerlöf, alături de desene semnate de Constantin Brâncuși, Paul Klee, Lucia Dem. Bălăcescu, Dino Buzzati, Vincent van Gogh, Eugen Ionescu sau Federico Garcia Lorca. Asemenea întregului volum, această alăturare are o oarecare coerență, dar și o doză mare de hazard și de surpriză.
Nu e genul de carte pe care s-o poți citi cap-coadă și să spui, „gata, am citit-o, știu despre ce este vorba”, ci una pe care o răsfoiești, cu care te joci, pe care o scoți din când în când din bibliotecă și apoi o lași să te aștepte. E imposibil de făcut un rezumat al acestei minunății realizate de Iordan Chimet. E aproape la fel ca atunci când încerci să povestești un vis: chiar dacă reușești să păstrezi o imagine clară a ceea ce ai visat, cuvintele nu sunt niciodată suficiente pentru a-i reda bogăția, insolitul și stranietatea.
Pornind de la cuvintele lui Constantin Brâncuși, „În clipa în care am încetat de a fi copii, am murit”, Iordan Chimet mărturisește în Cuvântul înainte că și-a propus să realizeze un volum în care să concentreze „puritatea, candoarea, ingenuitatea” – „Cenușărelese artei”, după cum le numește –, așa cum se găsesc în literatură și artă (din loc în loc, textele sunt presărate cu imagini alb-negru sau color). Un volum, născut din „trudă și puțină nebunie”, un volum „născut oarecum ca un cântec”, o odă adusă „purității sufletului omenesc” într-o vreme care avea cel mai mult nevoie de o astfel de aducere-aminte pentru că „nicicând inocența nu s-a mărturisit, ca în acest veac tulburat, drept starea de har care tâlcuiește rosturile lumii și întredeschide, poate, porțile fericirii”.
„Și, uneori chiar, fără voia noastră, hazardul intervenind cu generozitate în treburile acestei cărți, am putut descoperi acel moment unic, pe care la unii îl bănuiam mai degrabă decât îl știam, momentul adevărului, care este, credem noi, momentul purității. Și l-am aflat pe necunoscutul cântăreț, pe artist, fratele nostru dintotdeauna renunțând la onorurile și ispitele veacului, scriindu-și testamentul cu cuvintele simple ale lui Brâncuși, desenându-le cu vârful degetului pe nisipul spălat de valurile mării. Aceasta este, poate, forma eternității.”
Asumându-și arbitrariul selecției (inerent oricărei antologii), omisiunile imposibil de evitat și imposibilitatea de a găsi o formulă capabilă să garanteze exhaustivitatea, Iordan Chimet se consolează, totuși, cu ideea că a putut prin această antologie să contureze un spațiu posibil pentru lumea deschisă a inocenței.
„Și există doar atâtea ordine posibile… multitudinea lor este un prilej de continuă fascinație a vieții și ar trebui să considerăm drept un privilegiu al lumii frumuseții posibilitatea ca operele și autorii, uneori independenți unii de alții, să plutească, liberi ca niște corăbii, pe apele vremii, îngăduind gusturilor să aleagă, să prefere, să dispună, cu un spirit de toleranță pe care l-am dori cât mai profund.”
Luându-și ca puncte de reper cuvintele lui Brâncuși și poezia-joc a lui Christian Morgenstern, Chimet trasează o hartă personală în această lume a visului și a inocenței, o lume în care hazardul e stăpân, o lume a combinațiilor improbabile, dar cu atât mai fascinante, o lume în care se vorbește în „limba universală a nevinovăției”. De exemplu, în luna Juninică („Natura”) treci cu grație de la versurile lui Walt Whitman (Cred că un fir de iarbă) la cele ale lui Lucian Blaga (Din copilăria mea), apoi ajungi la Rafael Alberti (Strigare), Ion Caraion (Nevinovăție), Julian Tuwim (Cele două vânturi), Emily Dickinson (Vântul n-a venit azi - din livadă; Să faci o poiană s-ar cere-un trifoi și-o singură albină) și ajungi la Dino Buzzati (Întâmplarea cu vântul Matteo). În acest timp ești acompaniat vizual (color sau alb-negru) de Paul Klee, Constantin Brâncuși, Szép Ernő, Hans Christian Andersen, Vincent van Gogh, Federico Garcia Llorca, Franse Mihelič, Francis Picabia, Pablo Picasso, Georges Braque, Marc Chagall și Max Ernst.
„De aici s-a născut, deși în locuri atât de îndepărtate ale Terrei, și fără a se cunoaște unii pe alții, lumea unică, compusă din aceleași materiale, organizată după ritmuri fundamentale, similare, populată de un număr restrâns de personaje, fără a-și schimba identitatea, caracterele, fizionomiile, trăind după aceleași legi și murind după același ritual – lumea purității.”
În această aparentă eterogenitate constă insolitul tuturor antologiilor, dar și marele lor farmec întrucât sunt cărți care te aduc pe cărările literare ale altor minți de cititori. Antologia este o incursiune intimă în mintea și biblioteca unui autor-cititor și este mare păcat că este o artă care, cel puțin în spațiul românesc, pare că s-a pierdut. Nu știu cum ar fi fost parcursul meu de cititor fără antologiile care m-au invitat să rătăcesc pe cărări literare care nu-mi aparțineau, dar sigur ar fi fost mai sărac.
Personalitate discretă a culturii românești, Iordan Chimet se remarcă prin aceste antologii, cărți-obiect care-și construiesc singure forma și care se constituie în lumi în sine. Dacă v-am făcut curioși cu privire la acest autor, mare iubitor al cărții și, mai ales, făuritor de cărți-obiect, puteți citi un dosar In memoriam ce i-a fost dedicat în Observator cultural (nr. 830, 8 iulie 2016). Cum spuneam, e imposibil să rezumi Antologia inocenței. Ca visul sau copilăria, este o carte ce trebuie privită cu uimire și prețuită pentru ceea ce este: o laudă adusă inocenței și spiritului creator uman. Este o carte ce îmbogățește bibliotecile în care se află, dar și visele bibliofile ale cititorilor care încă nu au răsfoit-o.
În final, pentru a avea o imagine cât mai completă a acestei cărți-obiect, las și întregul Cuprins. Se poate vedea de aici, cu ușurință, de ce o asemenea carte nu va mai fi, probabil, niciodată reeditată (deși, într-un colț de gând tot pâlpâie speranța că va exista cineva care va avea, precum autorul, acel „dram de nebunie” ca s-o facă).
Scrie un comentariu